Gustul nostalgiei

O firmă de mezeluri derulează o campanie de revigorare a gusturilor de pe vremuri, dinainte de 1989. Concret, eşti invitat să guşti „o felie de nostalgie” sub forma parizerului, a salamului Victoria sau a celui de vară.

Din punctul de vedere al conceputului publicitar, menit să vândă în cele din urmă un produs, totul pare în regulă. Se ia produsul şi se plasează în contextul lui social şi cultural, mizând pe nostalgia vechilor cumpărători şi sperând în curiozitatea unora noi. Din această relaţie trăiesc inclusiv mărcile istorice occidentale: de la Vespa la Maggi, aşa cum şi la noi au revenit în forţă eugenia şi batonul cu ciocolată şi rom. Dacă ar fi doar o chestiune de marketing, nimeni nu ar avea ce să comenteze. Există mereu reclame bune şi altele proaste.

În cazul de faţă, trimiterile sunt nu doar la o perioadă trecută oarecare, ci la un capitol de istorie sumbru. Nu am văzut până acum, în Vest, campanii similare prin care să fie lăudate pastele ca pe vremea lui Mussolini, cum nici despre berea bavareză preferată de Hitler nu se vorbeşte. În schimb, da, am văzut o vodcă Stalinskaya care mizează pe rădăcina comună dintre personajul diabolic Stalin şi „oţel”. Iarăşi, nu sunt deranjat de modul cum o firmă îşi promovează marfa. În definitiv, nu mă obligă nimeni să o cumpăr.

Ceea ce însă mă îngrijorează până la revoltă este introducerea prin asemenea campanii de publicitate a unor mesaje de relativizare a trecutului totalitar comunist. Dacă Gostatul ajunge simbol al îndestulării – „Tot timpul de la Gostat, bine ai mâncat!” –, mai este doar un pas ca CAP-urile să fie lăudate pentru eficienţă, mai ales prin comparaţia cu fărâmiţarea terenurilor de acum. La fel, în această logică, reducem dictatura proletariatului la baraje şi stâlpi de electricitate, la numărul de apartamente construite şi absenţa oficială a şomajului.

Cei care laudă „realizările” comunismului consideră că modernizarea României nu ar fi avut loc dacă rămâneam o ţară liberă şi democrată. Adică, pentru a avea curent, apă caldă şi balcon închis cu cornier, a fost inevitabilă, vezi necesară, distrugerea elitelor, batjocorirea valorilor şi călcarea în picioare a drepturile fundamentale ale fiinţei umane. Acesta a fost „preţul”. Iată de ce nostalgia care se oferă acum pe farfurie are un gust teribil de sânge şi durere. Iar cei care o gustă sunt fie cinici, fie amnezici. Oricum, să fie atenţi să nu le stea în gât!