Gânduri în vreme de izolare

În genere, în România, nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme, fiecare şi-a ales (ca să nu mai vorbim de acei care şi-au ”cumpărat-o”), după posibilităţi, o meserie, nu pentru că nu mai putea dormi noaptea de dragul ei (sunt şi de aceştia, însă ei reprezintă ”imensa” minoritate), ci din cu totul alte motive:

ori bani mulţi, ori muncă puţină/uşoară, ori avânt social, ori eventuală şefie, deschidere la relaţii sociale, cumetrii, şpăgi, aranjamente, fel de fel de avantaje etc. (cam cum se întâmplă cu îmbrăţişarea carierei politice).Acest lucru se observă foarte uşor, după cum toată lumea stă, de dimineaţa până seara, cu capul în cărţi, aprofundându-şi tainele meseriei, punându-se la curent cu noutăţile în domeniu ş.a.m.d. Prin urmare, celui care s-a făcut poliţist i s-a adus la cunoştinţă că are a asigura ordinea publică, medicului că e musai să trateze pacienţii, militarilor că, la o adică, ar putea fi invitaţi în tranşee pentru a apără patria ş.a.m.d. Exact pentru asta sunt plătiţi, chiar şi atunci când nu există infractori, bolnavi, războaie etc. Or, când aceştia pun osul la treabă, fiindcă se ivesc diverse situaţii, unele poate mai grave, mai complicate, ei nu săvârşesc acte de eroism, ci îşi fac pur şi simplu DATORIA (dacă şi-o fac, fireşte) pentru care sunt PLĂTIŢI -- iar plata impune obligaţia. Dacă a-ţi face datoria pentru care eşti plătit înseamnă eroism, atunci normalitatea presupune să iei banii şi să nu faci nimic. Aşa că haideţi s-o lăsăm mai uşor cu ”bravura”, elogiile pompieristice şi gratuităţile statuare.

Când dezamorsezi, de pildă, o bombă plasată în casa ta sau în scara blocului în care locuieşti, o faci pentru a-ţi salva familia sau/şi pe tine însuţi. Deci nu are nimic cu bravura. Când îţi salvezi copilul de la înec nu săvârşeşti un act eroic, ci îţi faci datoria de părinte ― iar recunoştinţa ar trebui să vină din partea copilului, nu a societăţii. Abia atunci când salvezi, ca simplu trecător pe plajă, pe cineva de la înec, săvârşeşti un act eroic ― în acest caz, atât cel salvat, cât şi societatea ar trebui să-ţi fie recunoscători. Ceea ce, din păcate, nu prea se întâmplă, altfel decât printr-o eventuală şi formală agăţare de rever a unei tinichele pe care, în realitate, nu dă nimeni doi bani. Prin urmare, mercenariatul nu înseamnă eroism, ci tocmeală ― mercenarii se împacă, nu se ridică pe soclu. Haideţi să nu ducem până şi eroismul în derizoriu ― că şi-aşa, în ţara asta, nu mai dă nimeni doi bani pe nimic. Parcă e românească atât de folosita replica " da' ce, îmi ridică cineva statuie?", nu?

― De când cu virusul, zilnic observ că li se aduc mulţumiri şi elogii ”eroilor”: medici, infirmieri, poliţişti, militari, vânzătoare, ”caseriţe” şi poştaşi. Cel puţin două categorii de ”eroi” sunt totuşi scăpate din vedere:

1. Patronii, care îşi ”riscă” viaţa, stând printre angajaţii lor (unde e cazul, chiar producători), fără de care vânzătoarele şi ”caseriţele” nu ar putea săvârşi actul ”eroic” ― neavând unde. Deci iată că le sunt create, în această dinamică, şi condiţii optime pentru ”eroism”.

2. Lucrătorii din salubritate, cei botezaţi social-peiorativ ”gunoieri”, ”măturători”. Aceştia nu se expun virusului, ei nu sunt în pericol şi nici n-au anvergură ”eroică” ― mai au mult până să ajungă la ”sacrificii” ”casieristice” sau ”poştale”.

E foarte interesantă această răsucire atitudinală, chiar şi pentru faptul că până mai ieri, elogiatorii, aplaudacii şi susţinătorii lor se plângeau de aceşti ”eroi” apăruţi din senin, după caz: ba că sunt şpăgari, ba trântori, ba că au salarii prea mari, ba că sunt corupţi, ba că nu sunt politicoşi cu clienţii etc. Pentru ca patria să nu le rămână recunoscătoare, ci chiar să le fie, n-ar fi bine ca acestor categorii de ”eroi” să li se dea ”pensii şi salarii speciale”, adică să fie slăviţi aşa cum se cuvine, dacă tot a ajuns eroismul meserie?

Elogiatori, aplaudaci, susţinători, ”oratori” fără cumpăt, oameni şi oameni... Cu o aşa ”galerie” nici nu e de mirare că mulţi au ajuns să se creadă mai ”speciali” decât ceilalţi. Dostoievski spunea că ”omul e prost, fenomenal de prost”. Oare o fi avut dreptate?

― Citeam în presă că cca. 167 mil. de euro se iau lună de lună din banii dumneavoastră pentru a fi plătite doar pensiile speciale ― spun ”doar”,  fiindcă tot din banii dumneavoastră se mai plătesc atâtea şi atâţia: de la simplele muhaiele sinecuriste şi până la marile tunuri economico-financiare, totul se decontează din banii şi munca dumneavoastră.
Dacă românul nu se va trezi şi nu se va verticaliza va trage în jug pentru ”speciali” 4 eternităţi de-acum încolo. Spor la treabă! Şi când te gândeşti că cei mai mulţi dintre români n-au văzut la un loc, de pildă, 8500 de euro (atât cică ar primi dl. Dorneanu pensie, pe lângă alte salarii, speciale şi ele) nici măcar în filme, darmite în propriile buzunare.

― În mentalul colectiv românesc se cuibăresc tot mai pregnant echivalenţe atitudinale ce au a muta din loc pe cineva cu dispoziţii sufleteşti croite după morala ”veche”. Astfel, privitul invers prin ochean este o adevărată temeinicie pe lângă confundarea acestuia cu sulul de hârtie. Nu puţini sunt acei pentru care ”a nu te omorî” (la propriu sau la figurat), din diverse capricii, înseamnă a-ţi salva viaţa, ba chiar a te naşte a doua oară; ”a nu-ţi băga beţe în roate” trebuie luat ca un mare ajutor; ”a nu te săpa” este sinonim cu iertarea, cu sprijinul; ”a nu te fura” nu e decât un avantaj care ţi se face şi pentru care trebuie să fii recunoscător ş.a.m.d. Eu însumi cunosc astfel de indivizi, mai ales în lumea literară. ”Civismulul” acestora se învârteşte în jurul filonului etic ”puteam să-ţi fac, dar m-am gândit la tine (n-am vrut eu)”. De unde nu-ţi rămâne decât să vezi ce ”băiat bun a fost el” şi să-i fii recunoscător toată viaţa.

Instaurarea răului ca normalitate cotidiană, ca normă firească în acţiune, face ca binele să devină excepţie (atunci când el nu este interpretat ca o dovadă a prostiei, cum, din nefericire, se observă adesea). Nu întâmplător X, care e, profesional, la nivelul manualului, trece ca mare specialist, savant chiar; Y, care e în parametrii fireşti ai normei morale, este considerat ”pâinea lui Dumnezeu”, un sfânt ş.a.m.d. Din acest motiv a-ţi face datoria pentru care eşti plătit a ajuns să însemne bravură, sacrificiu, gest cu totul ieşit din comun.

― Nu ne vom apuca, acum, să despicăm determinist firul de păr în patru. Ştim deja că nu există cauză primă şi efect ultim. Dar ca să faci un obicei din a te fixa dinaintea unei probleme, luându-i în discuţii analitice numai efectul imediat, recent, "palpabil", cu pretenţia de a o rezolva, fără a depune un minim efort de intrare în esenţa lucrurilor, în sinea lor, este de-a dreptul certificarea prostiei crase.Traseul judecăţii normale, fireşti, nu poate fi decât următorul: cum s-a ajuns "aici" şi ce ar putea urma de-acum încolo, fiindcă "aici"-ul are în alcătuirea sa retenţia trecutului (cauza/cauzele) şi, fireşte, protenţia viitorului (efectul/efectele). Schopenhauer definea prostul ca fiind un individ a cărui gândire se încheagă pe disfuncţiile lanţului cauzal.

Auzim adesea: "Dar cum a putut face asta, el nu s-a gândit la/că...?" ― consecinţe, adică, EFECTE. Ei, uite că nu s-a gândit. De ce? Fiindcă e prost. Or, atunci când prostia devine modă, o societate nu poate arăta altfel decât societatea românească, în care de mult nu mai e doar "ceva putred" ― în cel mai fericit caz, o mai fi rămas şi "ceva" întreg. Lichelismul (aranjamente, nepotisme, pile, cumetrii, sfori, şpăgi, ipocrizii, obedienţe, găşti etc.) în ciuda a ceea ce cred despre sine lichelele, e doar o formă de manifestare a prostiei. Lichelismul nu e altceva decât "inteligenţa" prostului.

― Ar fi bine dacă nu s-ar mai confunda preotul (în genere, un simplu funcţionar) cu Dumnezeu ― şi biserica (o clădire, chiar dacă e încărcată de simbol) cu Paradisul. Credinţa în Dumnezeu înseamnă cu totul altceva, mult mai complex, care nu are absolut nicio legătură cu obiceiul, ornamentul sau formalismul ― şi nici cu lovelele.

…Dar, până una-alta, să sperăm că vom auzi numai de bine!