Când citesc despre viol şi abuzuri sexuale prin care trec alte femei simt cum informaţia se scurge din locul raţiunii şi îmi pătrunde în corp. Îmi strâng involuntar picioarele, eventual le pun unul peste altul, muşchii mi se contractă, stomacul mi se face ghem şi întreg corpul îmi este tensionat, o formă de autoprotecţie în faţa unui agresor invizibil. Pentru că pot fi o victimă, pot fi fata despre care citesc. Şi ştiu asta de vreo 20 de ani, de când am fost destul de mărişoară să înţeleg că e bine să mă feresc de bărbaţi străini. Este o chestiune de şansă şi de noroc faptul că nu am fost abuzată. Ţi se poate întâmpla în cel mai populat oraş de pe continent, ţi se poate întâmpla în camera unui băiat pe care îl credeai prieten, ţi se poate întâmpla în drumul familiar spre casă, ţi se poate întâmpla în propria casă. Poţi fi victimă a violului şi cu trei doctorate; violul nu are legătura cu educaţia pe care o ai tu sau agresorul, nici cu statutul social sau public.

Îmi amintesc şi acum o conversaţie avută la 15 ani cu o colegă de liceu. Într-o discuţie şoptită despre viol ea mi-a spus hotărâtă - de parcă vorbeam despre ce să comande dintr-un meniu - că dacă ei i s-ar întâmpla să fie în postura de victimă al unui abuz sexual ar sta şi ar face ce i se cere, pentru că o interesează să nu fie ucisă şi să rămână fără urme fizice. M-a marcat conversaţia pentru că de atunci mă simt descoperită; eu nu am un plan de acţiune în caz că mi s-ar întâmpla, eu nu mi-am stabilit nişte parametri, nu ştiu ce e mai important: siguranţa mea sau să mi se facă dreptate după aceea. Ştiu că mă întrebam că dacă nu te lupţi, nu te zbaţi, nu poţi dovedi că ţi s-a întâmplat un abuz, prin urmare consideram că trebuie să fii bătută ca să fii crezută. Cumva am rămas cu dilema aceasta timp de 14 ani.

Ce faci dacă eşti surprinsă de un bărbat şi nu poţi scăpa?

Stai? Te supui? Te zbaţi? Ţipi? Am 49 de kilograme, un pumn m-ar zăpăci suficient cât  să devin inertă şi folosită. Dacă stau, tac şi accept abuzul, pot merge apoi la poliţie? M-ar crede autorităţile, familia, prietenii, iubitul? Dacă încerc să lupt şi cumva rămân mutilată sau mai rău, îmi pierd viaţa, are rost? Nu mai bine stau, sufăr şi îndur, dar îmi păstrez viaţa? Nici cu toate lecturile mele feministe nu mi-am găsit răspuns.

Genul acesta de conversaţii şi gânduri le au multe femei. Este o teamă care pluteşte deasupra noastră. Cum atingi pubertatea riscul acesta te cuprinde, te înconjoară. Mamele îl numesc grijă. Ne învaţă să avem grijă pe unde mergem, cu cine, ne învaţă să spunem mereu prietenelor cu cine ne însoţim şi să mai avem fete în jur, să nu fim singure, să ne aducă un băiat de încredere acasă. Am învăţat astfel ca la prime întâlniri cu bărbaţi care au maşină să dăm SMS cu numărul maşinei şi cu numele lui prietenelor noastre. La fel facem când ajungem acasă în siguranţă. A devenit un fel de normalitate: după ce încui uşa după tine anunţi că „ai ajuns cu bine”. Ca un fel de victorie, ai mai câştigat o zi în care nu ai fost abuzată. Fiecare drum făcut singure este o victorie.

Când spun aceste lucruri poate sună a exagerare, dar citesc despre fata de 18 de la Vaslui şi îmi dau seama că nu există nimic exagerat în temerile în care am fost crescută. Ea făcea naveta de la şcoală acasă. Mergea spre casă. S-a urcat în maşină cu doi băieţi din sat pe care îi cunoştea. Apoi totul s-a transformat într-un coşmar. Iar vina pentru el nu-i aparţine. Poate a simţit teama încolţind înăuntrul ei, dar şi-a spus că nu are cum, că nu e fondată, că se poate urca în acea maşină în siguranţă. Uneori ţi-e ruşine pentru că ţi-e frică, că îţi galopează inima când te trezeşti singură pe stradă cu un alt pieton bărbat sau cu un necunoscut în lift. Te simţi mică şi nedreaptă faţă de acei bărbaţi, dar nu te poţi opri. Nu poţi opri teama. Ruşinea aceea de a fi nedreaptă şi de a gândi că ai putea sta lângă un prosibil abuzator când poate tipul e chiar un om fain, te face să îţi învingi câteodată teama. Cum cred că a făcut-o şi ea. Frica că ar putea fi violată, că era educată să se ferească, să aibă grijă se vede în cele 60 de apeluri de la părinţi şi prieteni date în cele 2 ore. Asta înseamnă un apel la 2 minute.

Atunci când eşti fată şi te abaţi de la orarul stabilit se ştie că ceva nu e în regulă. Ca fată nu ai voie să schimbi traseul fără să anunţi, nu poţi întârzia fără să dai de ştire. Pentru că îi sperii pe cei din jur. Şi nu vrei să faci asta.

Frica te ţine în siguranţă, frica te face atentă; asta eşti educată. Trebuie să respecţi frica şi trebuie să asculţi. Problema este că frica nu te poate proteja, nu te poate salva. Problema este că oricâtă frică, oricâte precauţii am lua noi femeile suntem expuse abuzurilor sexuale.

Lucrul cel mai trist este că frica aceasta care ne intră în creier, muşchi şi oase, ne urmează peste tot ca o umbră, devine parte din noi, pătrunde în adâncul fiinţei şi ne blochează spiritul, gândurile, visele, acţiunile. Nu mai este un simplu mecanism de apărare şi supravieţuire, o emoţie primară. Devine un stil de viaţă, o închisoare a minţii şi a spiritului. Pentru că te temi aprioric de lumea de afară, de exterior. Pentru că eşti mult mai în siguranţă în preajma unui „acasă” dacă ai norocul unui cămin în care eşti iubită şi protejată. Aşa că ai grijă să rămâi lipită cât mai mult de locurile în care ştii că nu poţi păţi nimic. Asta ne ucide în timp spiritul de aventură, ne împiedică să facem călătoriile pe care le visam în copilărie, să întâlnim oameni noi, să ne distrăm, să  cunoaştem, să fim libere în definitiv. Frica de a nu fi abuzate coincide cu frica de necunoscut, cu frica de „afară”.

Ca în mitul lui Platon, frica ne ţine între pereţii peşterii, împiedicându-ne să ne bucurăm de lumea de afară, împiedicându-ne să ne mirăm şi să fim.

Visam uneori şi eu la ideea de a-mi lua un rucsac şi de a porni în jurul lumii. Am crescut cu Jules Verne, cu Tarzan şi Mowgli; undeva în sinea mea a rămas construită ideea de aventură, de a porni singură să explorez, ideea că lumea e un loc mare, vast, care mă aşteaptă să o descopăr. Cunosc bărbaţi care au călătorit aşa. Liberi, făcând autostopul, poposind în casele oamenilor ce îi întâlneau pe străzi. S-au întors mai bogaţi spiritual, plini de poveşti şi peripeţii. Eu însă rămân doar cu visele, conştientă că eu singură, neînsoţită de un bărbat, m-aş expune unor riscuri. Şi nu pot spune ce durere am când realizez că eu nu sunt liberă, că frica mă împiedică. Mă uit la libertatea pe care o au anumiţi bărbaţi cum se uita fetiţa cu chibriturile pe geam la camera încălzită, mă uit la ea cu poftă, deplin conştientă că nu pot să o accesez încă. Pentru că sunt prinsă în mine; ceva, cineva, cândva m-a încătuşat. Cunosc şi femei care au umblat lumea largă singure, pe jos. Sunt femei puternice, cu spiritul tare,  femei de la care încerc să învăţ cât mai mult să mă eliberez. Dar frica pare a fi o redută de necucerit mie. Pentru că nu pot scăpa de gândul că ele au avut noroc să dea peste oameni buni în cale, că eu poate nu voi avea şansa lor, că mie mi s-ar întâmpla, că nu aş putea nici măcar să ies cu bine singură din oraş. Aşa că stau acasă, în patul meu şi visez ce frumos ar fi dacă. Dacă. Pentru că frica aceasta de un agresor invizibil, starea aceasta de panda şi teamă devine  în definitiv o închisoare în care mi-e bine să fiu şi la care nu vreau să renunţ. Chiar dacă cunosc acum rădăcinile ei, chiar dacă îmi spun că ea nu e fondată, chiar dacă lupt cu paşi mici împotriva ei, nu pot renunţa la ea şi nu pot merge singură în parc dacă se întunecă; îmi ţin frica în jur ca un ultim scut de apărare.

Şi totuşi, ce frumos ar fi dacă femeile ar putea fi şi ele libere. Ce frumos ar fi să poată merge la şcoală chiar dacă e puţin mai departe de casă fără să fie violate. Ce frumos ar fi.

Ce frumos ar fi să aibă încredere în bărbaţi. Ştiaţi că dacă aţi mers vreodată pe un trotuar noaptea şi aţi trecut pe lângă o fată, există şanse foarte ridicate ca acea fată să fi avut inima cât un purice până a realizat că o depăşiţi şi nu vă agăţaţi de ea? Ne temem de voi. Ce frumos ar fi să vedem în voi un prieten, o altă fiinţă umană cu care ne putem conecta. Ce frumos ar fi.

Ce mult mi-ar plăcea să renunţ la povara asta a fricii, la bătăile de inimă puternice când se apropie un necunoscut de mine. Mi-ar plăcea o lume în care noi chiar am fi egali întru înfiinţare şi spirit, o lumea în care bărbaţii şi femeile pot merge pe stradă egali întru încredere. Pentru că acum bărbaţii nu sunt egali cu mine întru frică, întru piedici, întru atacuri de panică; nu sunteţi egali cu mine întru posibilităţile abuzului sexual şi fizic, pentru că nu suntem egali întru greutate fizică, înălţime, nivel de testosteron. Dar ar fi frumos, chiar mi-ar plăcea să nu mai citesc despre bărbaţi care îşi folosesc forţa fizică pentru a supune şi umili un trup care nu le aparţine. Ar fi frumos. Aş prinde încredere, m-aş elibera.

Până atunci vom sta în fricile noastre ca în nişte colivii, vom grăbi paşii când mergem singure pe stradă, vom păstra suspiciunea la primele întâlniri, vom evita să călătorim singure, ne vom da SMS după ce ne întoarcem din oraş „Am ajuns cu bine acasă, sper că şi tu la fel. Să ai somn uşor, te pup!”.