Guest post. Acest rău fără nume: hărţuirea stradală asupra femeilor

Mă întreb deseori: „cine sunt eu?“, „ce loc am în lumea asta?“ şi „cum îmi folosesc experienţele şi potenţialul pentru a schimba ceva în bine?“. Sunt o femeie tânără, albă, heterosexuală, precizează Simona Maria Chirciu, invitată să opineze despre hărţuirea pe strada a femeilor, pe pagina mea de blog.

Sunt feministă activistă, doctorandă, ONG-istă, cu interes în violenţa asupra femeilor dar nu numai. Mai am şi alte identităţi însă articolul de faţă e scris din prisma acestora şi din tot sufletul meu, pentru că îmi doresc să se vorbească mai mult despre hărţuire stradală asupra femeilor, pentru că trebuie, măcar de acum încolo să se întâmple asta şi pentru că ne datorăm asta nouă, ca femei şi cetăţene care au tăcut şi au îndurat şi încă tolerează un chin ascuns pe care îl trăiesc în spaţiul public. Îl îndurăm noi cu noi înşine şi ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, că dacă eşti femeie e normal să dai un tribut dacă vrei să foloseşti spaţiul public, că noi nu avem nicio putere să schimbăm ceva pentru noi şi pentru alte femei, că poate mâine va fi diferit…

De ce să scriu despre hărţuire stradală asupra femeilor? Şi de ce aţi citi voi aşa ceva?

Pentru că hărţuirea stradală există, le pândeşte zilnic pe fete şi pe femeile tinere la orice colţ de stradă, universitate, mall sau în mijloacele de transport în comun; pentru că e atât de nesuferită şi deseori periculoasă încât uneori te saturi şi nu mai vrei să fii femeie, nu mai vrei să ieşi din casă, nu mai vrei să stai în autobuz lângă bărbaţi necunoscuţi pentru că poate… Poate o să fi pipăită, fluierată, urmărită, ameninţată cu violul sau poate o să ţi se strige lucruri obscene, cu tentă sexuală. Astea sunt câteva dintre feţele hărţuirii stradale asupra femeilor. Hărţuirea stradală e complexă, e globală, uneori e uşor de suportat, iar alteori cedezi în faţa ei şi te sinucizi. Departe de mine gândul de a speria pe cineva, însa asta e realitatea, spusă fără ocolişuri.

Pe străzile din Bucureşti

Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie, simplu şi scurt. Vă invit să vă puneţi în locul unei tinere femei care locuieşte în Bucureşti. Nu are maşină şi nici bani de taxi, două mijloace (ne)accesibile prin care uneori, femeile pot scăpa de hărţuirea stradală.

E ora nouă dimineaţa. Femeia tânără iese din casă, pentru a merge spre locul ei de muncă. Îşi trage cu grijă eşarfa peste piept, în încercarea de a-şi acoperi corpul şi de a se simţi astfel, mai în siguranţă, pentru că… Dar nu, nu vrea să se gândească la asta. În drumul ei, un bărbat trece pe lângă ea şi o priveşte lung şi libidinos. Ea tresare, i se face silă, îşi aminteşte de alte experienţe asemănătoare care îi invadează mintea şi nu vor să plece, însă ea decide să nu reacţioneze. Însă mintea şi sufletul ei nu îşi revin repede. Durează mult să te scuturi de „smoala” care o aruncă pe tine fiecare experienţă de hărţuire stradală, fiecare episod te transformă, te chinuie, te face să nu mai crezi în tine şi să crezi că de fapt, corpul tău nu îţi aparţine. De ce s-a uitat la ea? E normal să se uite aşa un necunoscut la tine? A cui e vina? De ce se simte inferioară şi ca o bucată de carne?

Se opreşte la semafor. Diverşi şoferi se uită spre ea, unii o claxonează, alţii îi adresează un „nu vrei să urci în maşina mea?” sau „Hei, ce păsărică bună!” şi râd şi se uită libidinos înspre ea.  Revoltată, dar tăcută, îşi continuă drumul. După câteva minute de mers, un bărbat  în vârstă îi taie calea şi râde pofticios înspre ea. „Ce te-aş f**e! Vrei?”, şuieră el înspre ea. Speriată, încearcă să treacă de el. Apoi, gândind că e îndeajuns pentru o singură zi, mai are însă puterea de a mai suporta o mână pe fund, o ameninţare cu violul aruncată în treacăt de 3 liceeni care fumează în faţa liceului şi încă 3-4 cuvinte obscene de la diverşi băieţi şi bărbaţi care trec pe lângă ea pe stradă. Ajunsă la birou, se gândeşte să se apuce de lucru. Acelaşi drum o aşteaptă poate şi la finalul zilei, se gândeşte ea… pentru că hărţuitorii nu sunt statici, nu zonele sunt cele cu potenţial de hărţuire, ci persoanele.. Degeaba eviţi anumite zone, pentru că nu ele ar trebui să poarte vina violenţei, ci agresorii.

Cum a fost exerciţiul? Nu prea greu, nu? E nevoie de puţină empatie pentru a înţelege cât de cât experienţele de hărţuire stradală ale femeilor. Femeia de mai sus sunt eu şi ce v-am propus să vă imaginaţi e o zi pe care am trăit-o acum nu foarte mult timp.

M-am mutat în Bucureşti la 8 ani. Aveam cam 12 ani când am dat nas în nas prima oară cu hărţuire stradală, experienţă pe care n-o s-o uit niciodată. Eram la două blocuri de mine şi un băiat din cartier, cu care nu vorbisem niciodată şi care era mult mai mare decât mine a venit înspre mine şi mi-a zis „a uite-o şi pe asta, ce bună s-a făcut. Mamă, ce ţi-aş face!”. M-am simţit oribil! Mi-era ruşine de mine, de corpul meu, voiam să fug şi să nu mai ies din casă vreodată. Mi-era ruşine şi teamă. Modul în care m-a privit, tonul pe care mi-a vorbit, cuvintele lui m-au izbit şi m-au făcut atunci să realizez că nu sunt egală cu băieţii, că sunt mai vulnerabilă, că mie îmi e frică de ei, dar lor de mine, nu, că şi alţi băieţi îmi pot spune cuvinte de genul, sau îmi pot face ceva mai rău. Atunci a fost prima oară când m-am gândit că nu e bine să fii fată, că e ceva greşit, că unii băieţi nu te vor respecta şi că te vor trata de parcă le eşti inferioară , că trebuie să mă feresc de băieţi pe stradă şi că pot păţi orice, doar pentru că sunt fată.

Ca fată, când începi să creşti, auzi de peste tot că trebuie să fii feminină, blândă, sfioasă ca să placi băieţilor şi că aşa trebuie să fie fetele. Dacă eşti aşa şi ţi se întâmplă ceva urât, e vina ta tocmai pentru că eşti ca prinţesele din poveşti. Eu nu eram aşa. Eram tunsă scurt, eram slabă, băieţoasă, îi băteam la fotbal pe toţi băieţii din grupul meu de prieteni şi eram cea mai bună la viteză. Credeam că atitudinea mea şi fizicul meu mă apără de atenţia băieţilor. Vedeam că fetele feminine şi cu forme erau ciupite de sâni, fluierate, erau lipite de gard şi sărutate cu forţa. Cea mai bună prietenă a mea din copilărie era plăcută de băieţii din grup. Era feminină şi avea forme. Îi luam apărarea, pentru că nu mi se părea OK ce se întâmpla, deşi amândouă eram învăţate că dacă un băiat se comportă cu tine aşa înseamnă că te place, că eşti drăguţă şi nu „naşparlie”, cum ziceam noi pe vremea aia.

Vedeam violenţa asupra fetelor şi femeilor oriunde în jurul meu şi ştiam cum se simte, ce îţi poate face, cum te zdrobeşte. De mică mi-am promis mie că n-o să accept asta şi că atunci când o să cresc o să lupt cât pot de mult ca să schimb asta. Credeam că violenţa se opreşte la un moment dat… Uneori se opreşte după ce femeile mor. Pe ele nu le mai dor sufletul şi corpul, nu le mai tresare inima când merg singure pe stradă şi văd un bărbat necunoscut, nu le mai înfurie prejudecăţile despre viol, nu le mai pasă. Dar cui îi pasă de ce se li se întâmplă fetelor şi femeilor în spaţiul public? Cine te crede dacă spui că un bărbat te urmăreşte şi îţi e teamă de el, cine se opreşte să te ajute dacă te vede înconjurată de cinci bărbaţi care te ţin lipită de zid şi te ameninţă că te vor viola, cine nu va trece mai departe şi nu te va lăsa singură cu hărţuitorii tăi? Se va opri cineva? Te va auzi cineva? Cine şi de ce ar face asta?

Câte ştim despre hărţuirea stradală? Câte vrem să ştim? Suntem oare dispuşi să acceptăm că spaţiul public nu e la fel de liber şi accesibil pentru femei, aşa cum este pentru bărbaţi?

Citesc zilnic despre hărţuire stradală auspra femeilor şi persoanelor minoritare sexual. Da, îmi veţi spune că sigur şi bărbaţii sunt hărţuiţi iar eu vă voi răspunde că da, la nivel global, sunt sub 1% şi majoritatea sunt hărţuiţi de alţi bărbaţi. În România nu avem date, nu ştim cum arată fenomenul de hărţuire stradală asupra femeilor. Nu ştiu cât ştim noi, în România, despre hărţuirea stradală, sau hărţuirea în spaţiul public, cum i se mai spune. E un fenomen vechi, dureros pentru persoanele care îl trăiesc şi invizibil pentru autorităţi. Ştim în schimb, experienţe povestite de unele femei mai curajoase, care aleg să vorbească şi să demonstreze că da, hărţuirea stradală există şi că e o probă zilnică să-i faci faţă..

Care sunt experienţele mele de hărţuire stradală? Nici nu le pot număra măcar, pe unele nici nu vreau să mi le amintesc deşi ”zgârie” în interiorul meu şi ies la suprafaţă uneori, răbufnind pentru a-mi aminti care e locul meu, ca femeie în societatea românească. Dar, nu ar trebui eu singură să mi-l aleg? Cât de liberă sunt să-mi ating potenţialul? Să merg unde vreau, când vreau? Al cui e corpul meu? Cât de în siguranţă sunt să fac ce-mi doresc, fără să mă tem de viol, de exemplu? Al cui e spaţiul public? E mai mult al unora decât al altora?

„Trebuie să ajungi să te f**i?“

Îmi amintesc că acum mai mulţi ani am întâlnit un bărbat fără adăpost, era tânăr deşi arăta de 40 de ani. Nu am avut bani la mine, pentru a-i cumpăra ceva gros de îmbrăcat şi mâncare. A trebuit să merg acasă, să iau banii şi să mă întorc să cumpăr ce avea nevoie, îmi promisese că mă aşteaptă. Niciodată nu am alergat ca în ziua aia. Îmi amintesc că aproape de casă, un băiat la vreo 18 ani, deci de vârsta mea, mi s-a pus în cale şi a vrut să mă ia în braţe. L-am ocolit. Apoi, el a strigat după mine „de ce fugi? Trebuie să ajungi să te f**i”?  Nu m-am oprit deşi am tresărit la cuvintele lui şi m-am enervat. Mă aştepta cineva, nu aveam timp să mă opresc. Am reuşit să cumpăr ce trebuia şi m-am întors să-l caut pe acel bărbat fără casă.

Am luat-o pe altă stradă, mai lungă şi mai întunecată, tocmai ca să-l evit pe băiatul acela, pentru că nu ştiam dacă mai era acolo sau plecase şi nu voiam să-l revăd şi să aud şi alte cuvinte cu tentă sexuală. N-a durat mult până când un taximetrist a virat brusc înspre mine, ca să mă sperie şi apoi mi-a strigat ”Ce e, frumoaso, unde trebuie să ajungi? Te duc eu, că duc doar fete frumoase şi dacă vor, sau nu vor, tot le fac şi altceva.” Am trecut cu teamă pe lângă portiera maşinii ”Dacă iese şi mă împinge în maşină?  Cuvintele lui mi-au răsunat mult timp în minte. Pe bărbatul fără casă l-am căutat mult. Plecase…  L-am revăzut peste câteva zile. Mi-a zis că m-a aşteptat, dar a trebuit să plece, că oamenii care îl văd în zonă îl alungă şi uneori îl agresează fizic şi verbal.  Şi eu şi el eram constrânşi de hărţuitorii şi agresorii care cred că spaţiul public e al celor puternici care îi pot speria pe cei vulnerabili după bunul plac.

Violenţa sexuală, luată în derizoriu

Hărţuirea stradală presupune costuri pentru femei: timp, suflet, demnitate, integritate corporală, bani, oportunităţi. Hărţuirea stradală e discriminare, e o formă de violenţă, încalcă drepturile omului şi drepturile femeilor, aduce atingere egalităţii de gen şi egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

FOTO Ştefania Vintilă

Vara asta am fost carte vie despre hărţuirea stradală, la Festivalul Egalităţii de Gen. Printre alţi cititori şi cititoare a venit un bărbat tânăr, era curios să-i zic ce experienţe am avut eu, pentru că el nu a auzit şi nu a văzut aşa ceva. I-am povestit pe scurt. Era surprins, mă privea mirat şi contrariat. Îmi tremura vocea şi frământam mâinile, pentru că încă îmi era greu să vorbesc despre ce păţisem în spaţiul public în Bucureşti. Retrăiam parcă momentele alea, pe care încercam să le uit. Apoi, la final l-am întrebat: mergi pe jos de obicei? Mi-a zis că are maşină de foarte mulţi ani. Eh! Voila! Nu ai cum să observi ce se întâmplă pe stradă dacă mergi doar cu maşina personală. Mi-a mulţumit pentru ce i-am împărtăşit, a zis căv  şi a plecat puţin răvăşit.

Încerc să fac tot ce pot pentru a-i face pe oameni să înţeleagă că violenţa nu este OK, că hărţuirea stradală are un impact negativ asupra celor care trec prin ea şi că trebuie să o luăm în serios, nu să o acceptăm sau să o legitimăm. În ultimele două luni, eu şi colega mea, Ştefania de la Centrul FILIA, ONG-ul unde lucrez, am făcut ateliere cu aproximativ 60 de elevi şi eleve dintr-un liceu din Bucureşti. Am vorbit cu ei despre discriminare, prejudecăţi, tipuri de violenţă, hărţuire stradală: cum o recunoşti, cum reacţionezi când ţi se întâmplă sau eşti martor/ă şi despre activism împotriva hărţuirii stradale. M-au impresionat şi îmi e tare drag de ele şi de ei. După atelierele astea am realizat că liceenele şi liceenii din România au nevoie de adulţi: să-i asculte, să-i înveţe despre viaţă şi să îi ia în seamă.

Ca activistă împotriva hărţuirii stradale, m-am lovit de persoane misogine, care, prin atitudine şi cuvinte, mă făceau să mă îndoiesc de acţiunile mele: de ce fac un marş împotriva hărţuirii stradale? Sunt capabilă să fac asta? Oare o să vină lume? Oare tipii care trolau evenimentul pe Facebook o să vină şi ei la marş? 

Ca doctorandă în Ştiinţe Politice cu o teză despre hărţuirea stradală asupra femeilor m-am lovit de alte persoane cu prejudecăţi imense cât un aisberg, care, la început, m-au făcut să mă îndoiesc de valoarea temei mele: dar ce? Hărţuirea în spaţiul public e rea? Dar femeile de ce se îmbracă aşa dacă nu vor să mă uit la ele? Dar de ce vrei să studiezi aşa ceva? Cred că exagerezi, ca toate feministele, de altfel!

Violenţa sexuală nu este luată în serios în România şi afirm asta cu toată responsabilitatea.

Hărţuirea stradală constrânge dreptul fetelor şi femeilor de a circula liber, de a se simţi în siguranţă, de a se îmbrăca exact cum doresc ele.

De ce nu vorbim despre hărţuirea stradală? De frică, îmi spun unele femei. Pentru că vor să uite, îmi spun altele. Pentru că nu le crede nimeni şi simt că nu au nicio putere, aud de la altele. Suntem victime? NU! Suntem supravieţuitoare şi luptătoare în faţa unui rău fără nume şi ţinut la adăpost de nepăsarea guvernanţilor dar şi cetăţenelor şi cetăţenilor.

Nu mai tac!

Mass-media încurajează consumul, obiectificare sexuală, violul şi violenţa ca fiind cool şi dorite de femei, că dacă o femeie spune „nu” de fapt este „da” şi tot aşa.

FOTO  Simona Maria Chirciu

Îmi e frică. Deşi fac eforturi financiare să pot face arte marţiale pentru a şti să mă apăr. Pentru că nu mai pot şi nu mai vreau ca în fiecare zi să tac, să plec capul şi să mă prefac că ignor cuvinte obscene şi ofensatoare, să fiu pipăită şi să nu ripostez, să văd că o femeie trece prin aşa ceva şi să întorc privirea, spunându-mi că e ceva normal.

De mult timp nu mai tac. Nu mai plec capul, nu mai evit priviri, nu mai accept mâini pe fund. Am ales să reacţionez. Nu ştiu niciodată cât de sigur e să fac asta, dar risc… pentru că tăcerea şi acceptarea nu mi-au făcut bine mie, ci doar hărţuitorilor.

Tăcând, acceptând şi ignorând îi protejăm pe ei şi le dăm de înţeles că nu e greşit ce fac şi că pot continua, pentru că şi noi vom continua să nu facem nimic.

Vă provoc la un alt exerciţiu: ce poate face o femeie tânără surdo-mută, cu dizabilitate fizică sau psihică, cu probleme de vedere şi săracă dacă i se întâmplă să fie hărţuită pe stradă de un bărbat sau mai mulţi? Credeţi că e prea de tot şi femeia asta nu există? Vă spun eu că da, însă nu o vede şi nu o aude nimeni. E victimă uşoară pentru hărţuitori, trece prin experienţe de hărţuire în spaţiul public zilnic şi ţine în ea, dar cu toate astea continuă să iasă afară din casă, să lupte pentru educaţie şi pentru un viitor mai bun pentru ea. I-ar fi mult mai uşor dacă s-ar simţi în siguranţă pe stradă.

Aş vrea să fiu liberă să merg unde vreau, când vreau. Dacă am zece femei tinere în faţă şi le întreb dacă se simt în siguranţă să iasă noaptea pe stradă sau în alt loc public, câte credeţi că o spună că de fapt nu ies niciodată neînsoţite, ies doar dacă e neaparată nevoie sau nu ies deloc pentru că le este frică? ZECE! E mult sau puţin, judecaţi fiecare, vă rog!

Vreau un spaţiu sigur şi accesibil pentru toate persoanele, indiferent de identităţile lor. Oare cer prea mult, „dragă“ patriarhatule românesc?

Articol semnat de Simona Maria Chirciu.