Fantomele trecutului
0
IICMER, mass-media şi reacţia justificat-revoltată a unei opinii publice miraculos trezită din dulcele somnuleţ de după-amiază în care s-a cufundat de ani buni din plictiseală, dar şi din neputinţă au tulburat săptămâna trecută bătrâneţile liniştite şi viaţa tihnită, generos stipendiată prin pensie de peste 3000 de de lei pe lună, a doi dintre marii torţionari comunişti din anii `50.
Pensii plătite de un stat care în decembrie 2008, prin glasul preşedintelui său, glas ce s-a făcut cu greu auzit de la tribuna forului legislativ, a condamnat comunismul, dar care a uitat ori s-a făcut că uită că acestei necesare condamnări trebuie să îi succeadă măsuri concrete în urma cărora să se facă cu adevărat dreptate. Măsuri în primul rând de natură legislativă în absenţa cărora există riscul ca povestea urâtă a vieţii în lux şi bunăstare unor profesionişti ai crimei şi ai terorii, aşa cum au fost Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat, sau Ion Ficioru, ex-comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, să rămână doar un pasionant şi trecător subiect de presă ca atâtea altele care au fost dezbătute intens preţ de maximum o săptămână spre a fi uitate cu firescul cu care s-au uitat atâtea în ultimii 23 de ani în ţara în care se face politică cu sufletul la gură şi în lumina reflectoarelor mai mult decât cu capul pe umeri şi cu mintea în cap.
Cazurile Alexandru Vişinescu şi Ion Ficioru sunt, fără doar şi poate, şi revoltătoare, dar şi interesante în sine. Însă dincolo de dezgustătoarea, terifianta lor realitate, ele readuc în prim-plan problemele niciodată rezolvate, deconturile niciodată predate, conturile niciodată închise ale raporturilor nu doar ale clasei politice, ci şi ale unei întregi naţiuni cu un trecut insuficient investigat, clarificat, repertoriat şi care, iată, se răzbună periodic prin fantomele sale. Fantome care nu se limitează doar la pensionari de lux octogenari, aşa cum sunt Vişinescu sau Ficioru, reprezentanţi ai Securităţii „rele” din primii ani şi primele decenii ai terorii comuniste, din timpul Securităţii lui Dej, Nicolschi sau Alexandru Drăghici, Securitate pe care până şi Nicolae Ceauşescu s-a făcut că o condamnă în 1968, ci şi la indivizi în putere, aşa cum sunt coloneii Ristea Priboi sau Ilie Merce care, prin anii 2000, deveniseră parte activă a vieţii democratice, plimbându-se liber prin Parlamentul României unde fuseseră aleşi pe listele PSD ori PRM, cu binecuvântarea şi cu sprijinul şefilor acestora, Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Corneliu Vadim Tudor. Ambii pozând în reprezentanţi ai unei Securităţi “bune”, umanizate, responsabile, ba chiar în disidenţi şi patrioţi, în păstori ai unei comunităţi ameninţate de la Răsărit, apărată de “marele lider antisovietic” şi prooccidentalul Nicolae Ceauşescu, scos la vopsea de cărţile lui Larry Watts şi de documentarele tv derivate din acestea, documentare ce se lăfăie şi azi, ba în premieră, ba în reluare pe ecranele Televiziunii Române.
Contează mai puţin, de fapt nu contează deloc, atât pentru americanul format la şcoala de dezinformare istorică patronată de Ilie Ceauşescu cât şi pentru adulatorii scrierilor lui de dimensiuni balzaciene, că în vremea antisovieticului din interes şi de ocazie care a fost Nicolae Ceauşescu se prăpădea în închisoare disidentul Gheorghe Ursu (o altă crimă ce riscă să rămână nepedepsită) ori îşi dădea foc pe pârtia de la Predeal Liviu Babeş, era arestată, anchetată şi bătută Doina Cornea, erau terorizaţi, interogaţi şi condamnaţi preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, Paul Goma, Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu şi Mihai Botez, era vânat poetul Dorin Tudoran, se încerca aruncarea în aer a postului de radio Europa liberă. Şi altele, şi altele.
Mandatele prezidenţiale ale d-lui Iliescu au fost mai curând garantul unei continuităţi, decât al unei rupturi cu comunismul căruia i-a surâs şi îi surâde nostalgic.
Om de partid, aparatcik, factor important de decizie politică încă din anii `50, acuzator drastic al revoltelor aticomuniste studenţeşti de la sfârşitul anului 1968, cunoscător din interior al complicatelor şi supraetajatelor raporturi de colaborare şi de subordonare dintre PCR şi fosta Securitate, protagonist de felurite ranguri al acestor raporturi, perfect informat asupra falsei virginităţi, brusc recăpătate de aceasta odată cu neconvulsiva ei metamorfozare în SRI, oratorul neînfricat al democraţiei originale care a fost şi care este Ion Iliescu nu a avut niciun interes să lămurească trecutul. A făcut tot ce a putut pentru a oculta aflarea adevărului în numele aşa -zisei `reconcilieri”. Intelectual de partid, condiţie în totală contradicţie cu aceea de intelectual liber, d-lui Ion Iliescu chiar nu îi făcea niciun fel de plăcere să îi fie reamintite avertismentele lui Albert Camus referitoare la primejdiile ce planează asupra unei ţări ce ratează ceea ce s-a numit în Franţa anilor `44-`45 „epurare”. Aşa că mandatele prezidenţiale ale d-lui Iliescu au fost mai curând garantul unei continuităţi, decât al unei rupturi cu comunismul căruia i-a surâs şi îi surâde nostalgic.
Desemnat candidat la preşedinţie pentru alegerile din 1992, reconfirmat şi ales în 1996 tocmai datorită anticomunismului său adesea reafirmat, anticomunism ce a părut multora garanţia unor acţiuni concrete viitoare, dl. Emil Constantinescu a uitat de toţi şi de toate, de promisiunile făcute lui Corneliu Coposu şi Regelui Mihai, ameţit de ambiţiile lui de lider regional, de condiţia autoproclamată de intim al lui Václav Havel, de exerciţiile sale de autoadmiraţie. Ajuns într-o poziţie care l-a depăşit, dl. Constantinescu nu a putut decât să îşi recunoască eşecul în reînnoirea României într-o năucitoare declaraţie din lunile de final de mandat, în iulie 2000.
Dl. Băsescu s-a mulţumit să vorbească peste tot despre schelete din dulap fără să treacă la măsurile radicale menite să facă posibilă aruncarea acestora la lada de gunoi.
Actualul preşedinte Traian Băsescu are meritul incontestabil de a fi condamnat comunismul. Are însă şi imensa vină de a nu fi profitat de consistentul sprijin popular de care s-a bucurat în primii săi ani petrecuţi la Cotroceni, de avantajul de a fi avut alături principalul partid de guvernământ (PDL) în anii începutului celui de-al doilea mandat , de a fi beneficiat de sprijinul majorităţii parlamentare din acea vreme pentru a genera cadrul legislativ menit să asigure condamnării verbale mijloacele practice ale aşteptatei şi mereu amânatei puneri în practică. Dl. Băsescu s-a mulţumit să vorbească peste tot despre schelete din dulap fără să treacă la măsurile radicale menite să facă posibilă aruncarea acestora la lada de gunoi. Scheletele din dulap ale comunismului însemnau oameni cu identitate clară, cu locuinţe în zone centrale şi pensii îndestulătoare. Domnul Băsescu a tăiat, chiar dacă nu era deloc sigur că are cadrul legal pentru aceasta, salariile bugetarilor, în schimb nu s-a deranjat deloc să facă la fel cu pensiile torţionarilor, ale activiştilor comunişti, ale foştilor salariaţi ai aparatului de represiune invocând oprelişti şi fineţuri legislative pe care nu îi era deloc greu să le înlăture cu ajutorul parlamentarilor puterii. Totul era să fi voit să facă asta. A preferat şi domnia sa temporizările şi simpozioanele.
Lanţul acesta de amânări voite, de amnezii reale ori simulate, de inacţiuni vinovate va face poate ca monştri asemenea lui Vişinescu şi Ficioru să moară liniştiţi în paturile lor, după ce îşi vor fi încasat o ultimă pensie la fel de grasă ca cea primită în iulie 2013. Condamnarea lor va fi făcută doar de istorie. Însă cazurile lor individuale contează. Fără doar şi poate. Deşi prea îndelung aşteptată, venită nu din proprie iniţiativ, ci ca urmare a unei întrebări puse de un jurnalist, reacţia preşedintelui Băsescu referitoare la faptul că torţionarul Vişinescu trebuie să fie judecat pentru faptele sale, merită salutată. Dar cel mai mult contează pedepsirea globală a sistemului şi încrengăturii de activişti şi securişti pe care monştri precum Alexandru Vişinescu l-au slujit şi din care a făcut parte. Contează şi întrebarea câţi ca el. Şi mai contează să aflăm până când va trebui să aşteptăm condamnarea torţionarilor prin efectul legii, nu ca urmare a presiunilor presei ori ale cetăţenilor.
Se încarcă comentariile...
