Fals jurnal de ieri şi de azi. Stricarea limbii

O dramă a societăţii de azi, stricarea limbii, cu incalculabile urmări nefericite pentru alterarea, mai bine spus stricarea însăşi a fiinţei noastre naţionale, se petrece de peste două decenii, sub ochii noştri şi cu concursul nostru al tuturor care asistăm, altfel nu odată indignaţi, scandalizaţi chiar, la îngrijorătoarea desfigurare – e cuvântul cel mai potrivit –

a chipului nostru, la văduvirea din ce în ce mai agresivă şi la slăbirea ambiţiei şi a voinţei noastre de a ne apăra şi impune, totodată, identitatea, verticalitatea şi demnitatea.

Şi tot acest proces al descreierării unei naţiuni e motivat şi justificat şi tacit acceptat sub imperiul lăcomiei integrării europene cu orice preţ.

Iată şi justificarea infantilismului noii noastre filozofii de viaţă care întemeiază continuarea nefericitei doctrine tranzacţioniste slujită orbeşte de atâta amar de vreme.

Avea dreptate, şi câtă dreptate, Caragiale când scria înduioşător justificativ dar şi cu o luciditate neliniştitoare:

"Să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească  e mai stricată decât altele. Nu; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până - acuma dospit cumsecade”.

Din păcate a trecut de atunci, de la această constatare, un secol întreg iar adevărul lui Caragiale, crud, nu numai că nu a mişcat pe nimeni – cu foarte rare excepţii ale unei explozii de luciditate la care ne-a împins vitregia vieţii sociale şi morale şi politice – n-a mişcat pe nimeni nici de la vârful ţării nici de la mijlocul ei, nici de la talpa ţării; azi toate aceste straturi, sociale în primul rând, parcă ar fi armonizate în delăsarea de a se scălda, mai exact bălăci, în apa stătută a acceptării ”senine” a pomenitului la început proces de descreierare.

Stricarea limbii, asupra căreia mi-am propus să vă invit la meditaţie azi, nu este numai un efect al acestui proces, este chiar efectul esenţial al stricării fiinţei naţionale, pentru că stricarea este acceptată şi ea cu o unanimitate tacită şi suportată şi practicată cu o adevărată plăcere a bălăcirii de care vorbeam mai înainte, plăcere care arată acceptarea unui stadiu foarte jos al desfăşurării vieţii şi sociale şi  morale şi politice.

Nu poţi vorbi prost, nu îţi poţi vorbi prost limba maternă, naţională, nu o poţi vorbi murdar, năclăit, vulgar, licenţios, nu mai vorbesc agramat, decât dacă ajungi să te simţi bine aşa, în acest limbaj vulgar, slinos, buruienos, mizerabil care, la rândul lui, nu face decât să exprime un mod de gândire la fel de vulgar, de slinos, de agramat, de lipsit de demnitate şi de voinţa de a mai accede la verticalitatea ţinutei şi a fiinţei şi a atitudinii şi a identităţii.

Şi vorbeşte prost azi, în România, nu numai prostimea, o masă informă întoarsă în ultimii douăzeci de ani la analfabestism, o masă împinsă brutal spre mersul dezordonat şi lipsit de voinţa afirmării unei anume verticalităţi, gramaticale, intelectuale, de atitudine în faţa vieţii de fiecare zi, de atitudine a individului în faţa societăţii şi a societăţii întregi în contextul naţiunilor unde altfel, şi spre care altfel, năzuim leneş totuşi, să fim identificaţi ca identitate şi atitudine şi cu identitate şi atitudine.

Vorbesc prost limba română şi elevii dar şi profesorii lor, vorbesc prost şi reprezentanţii societăţii pe scara ierarhiei întregi, până la vârf, fără o grijă elementară cel mai adesea şi faţă de legile gramaticii.

Am auzit şi văzut vorbind fără elementarul respect, reflex al unei clase primare de sat, pe un foarte înalt demnitar al societăţii şi clasei politice şi administraţiei de stat actuale, doctor în ştiinţe, fireşte, nu mai vorbesc de faptul că era chiar doctor în drept, statut care impunea în primul rând ştiinţa limbii, altfel nu poţi apăra o cauză, o atitudine, un ideal, l-am auzit spunând chipurile grav, la televizor, unde lumea politică îşi etalează cel mai ambiţios ignoranţa: ”doisprezece bănci”! Şi după el, la rând, nu e de mirare, tot electoratul care l-a ales, şi profesorii şi elevii spun: ”doisprezece femei”, ”doisprezece autostrăzi”, ”doisprezece pâini”, ”doisprezece mii de euro” şi ”doisprezece bugete pe ministere”.

Posturile de radio, aproape toate, televiziunile comerciale şi ele aproape toate, o gazetărie avidă de senzaţional, aflată într-o concurenţă sălbatică, neapărat cu limbajul şi formulele pitoreşti ale fanţilor de mahala, se înghesuie să dea apă la moara stricării limbii. Mahalaua toată inundă, lăţită până şi pe Calea Victoriei, şi pe băncile parlamentarilor pentru care, destul de mulţi, limba este cel mai urgisit vehicol al lor de idei şi de gânduri şi de programe. Nu mă mai mir cum se pun accentele pe cuvinte la anumite posturi de radio şi de televiziune, cum se sugrumă şi se ghilotinează propoziţiunile până la cele mai simple, cuvintele însele, cum li se maltratează înţelesurile şi ajung să fie exprimate aceste înţelesuri prin biete cuvinte care nu au nici o legătură cu sensul care este pus pe umerii lor. Un exemplu rostogolit mai toată ziua este cel oferit de cuvântul ”fortuit” care este scris cu credinţa că înseamnă „forţat” pe când el, cum bine se ştie, din dicţionar, înseamnă ”întâmplător”.

Şi fiindcă am ajuns să pomenim şi şcoala şi rezultatele ei în spaţiul comunicarii aşa zis alfabetizate şi profesioniste prin studii de specialitate, ar fi interesant să aflăm numărul facultăţilor de ziaristică şi al candidaţilor la admitere şi apoi numărul absolvenţilor. Se va putea vedea şi ce ambiţie are românul de azi să se facă purtător de cuvânt  în biata limba română.

Să ne mai mirăm atunci, când se dă ora exactă la diverse posturi de radio şi televiziune cu diferenţe de secunde şi minute care dovedesc că ora exactă nu are nici o legătură cu ideea de oră exactă?!

Să trăim noi toţi într-o ţară unde nici ora exactă nu mai este de mult ora exactă?