Extrase răzleţe din caiete vechi

De fiecare dată cînd ofer cititorilor fragmente pe care le găsesc în arhiva mea privată ori de cîte ori încerc să o pun în ordine, mă întreb dacă nu păcătuiesc prin absenteism jurnalistic.

Articol preluat din Dilema Veche

Nu mă ocup de „actualitate“, mă pieptăn cînd ţara arde, mă complac în generalităţi anistorice, în subiecte în care e vorba mai mult despre mine şi despre obsesiile mele decît despre ceea ce se aşteaptă de la autorul unei rubrici săptămînale, prinse în vîrtejul „evenimentelor“ cotidiene. Şi totuşi, privind în jur, îmi spun că e nefolositor şi ridicol să îmi tot dau cu părerea despre scena politică, să mă epuizez în comentarii fudule sau isterice, să mă las provocat, cu dată fixă, de tragi-comedia derizorie în care se zbate ţărişoara, încăpută pe mîna unor nătărăi. Ce să tot spun? Să mă leg de emfaza egolatră a unora? De sunetul de mahala al arţăgoşilor de partid şi de stat? De colapsul limbii române? De vitejia paranoică a cîtorva „salvatori de neam“, care năvălesc „sacrificial“ pe listele electorale? Să bombăn, „analitic“, bombănelile „experte“ ale ziarelor, hămesite după rating sau manipulate de interese impure? N-aş face mai bine să mă uit prin sertarele mele, printre hîrtii vechi, care au, poate, „actualitatea“ netrecătoare a unei interogaţii, a unor tatonări existenţiale aflate dincolo de conjuncturi şi de paloarea zgomotoasă a unei „vieţi publice“ fără substanţă şi fără perspective? Nu e mai cinstit să mă fac de rîs pe cont propriu decît să particip, plictisit, la circul cotidian? Fireşte, nu promit să mi refuz posibile intervenţii în imediat, dar rog îngăduinţă şi pentru „evaziunile“ mele, pentru experienţe de viaţă, de lectură, de singurătate, de destin şi de istorie, mai utile, sper, cititorului de azi (mai ales celui tînăr) decît lacoma bălăceală în contingenţe care, deşi stridente, sînt mai întotdeauna plicticoase...

● „Confundaţi uneori cultura cu music-hall-ul“, mi-a spus deunăzi, dojenitor, un împătimit al arhivelor şi al ediţiilor rare, căruia îi vorbisem, cam obraznic, despre sterilitatea erudiţiei pure. „Iar dumneavoastră confundaţi cultura cu expertiza contabilă“, i-aş fi răspuns dacă n-ar fi adăstat, între noi, filtrul vîrstelor. În fond, o problemă atît de serioasă trebuie discutată mai cumpănit, fără excese polemice, fără ambiţia vanitoasă a replicii tăioase. În aparenţă, aveam de apărat un poncif: erudiţia e bună, masiv trebuincioasă, obligatorie în fond, cu condiţia să fie subordonată, aservită unui scop, hotărît prin libera opţiune a spiritului şi prin combustia vie a inimii. Cu alte cuvinte, erudiţia e bună dacă e destul de înaltă şi destul de caldă. Dincolo de această exigenţă, intră în joc două posibile portrete: pe de o parte, eruditul acru, care dispreţuieşte nonşalanţa „eseistică“ socotind-o un capriciu facil şi metafora ca pe o fandoseală sentimentală, iar pe de alta, eseistul ludic, care dispreţuieşte seriozitatea cercetării şi scrupulul documentării tenace ca pe nişte afectări belfereşti, ba chiar ca pe expresia unui luciferic complex de superioritate. Pe de o parte, inconsistenţa zvăpăiată a fluturelui, pe de alta, cenuşiul sumbru al moliei… Corolar pedagogic: degeaba eşti tot mai „învăţat“ dacă asta te împiedică să rămîi viu, dubitativ, nemulţumit de sine, căutător de sine. Şi bucuros să te dăruieşti celuilalt.

Dar: nu e mai puţin adevărat că un mare pericol al spiritului este cabotinismul. Dacă dispui de un oarecare antrenament sofistic şi de o sumă de cunoştinţe bine asimilate, poţi ajunge să cedezi jocului salonard al replicii, tentaţiei frivole a succesului de sufragerie. Nu mai pledezi pentru o convingere, ci pentru un efect. Nu-ţi mai trăieşti gîndurile, te preocupă mai curînd punerea lor în scenă. Totul este aservit riscantei categorii a „amuzantului“ sau – şi mai ambiţios – a „spectaculosului“. Cuvîntul devine un ornament, ideaţia – simplă gesticulaţie. Renunţi la a fi sincer, autentic, din dorinţa de a fi „spiritual“. A argumenta devine mai degrabă o chestiune de… intonaţie. Nevoia de dialog, inerentă vieţii spirituale adevărate, e asfixiată de patima monologului. Sacrifici fecunditatea disputei loiale pentru a smulge surîsul complice, graţios, al unei cucoane din public. Nu priveşti în ochii interlocutorului pentru a-i urmări demonstraţia, ci cauţi, febril, privirile aprobatoare (şi, dacă se poate, admirativ uimite) ale celor din jur. Nevoia de a comunica cedează nevoii de ecou public. Plăcerii de a cunoaşte i se substituie viciul de a fi cunoscut şi recunoscut.

● Un citat din P.P. Carp, semnalat cu adeziune de Nicu Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Primul semn al unei stări înapoiate din punctul de vedere al culturii este netoleranţa. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sînt manifestările gîndirii omeneşti“ (1892).

Şi unul care îmi place mie: „Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi, cu un mare cîştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pămînt se întoarce iarăşi la cer; căzînd însă pe pămînt, îl îmbogăţeşte, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu capitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă în trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atît de mare a muncii naţionale, încît vom fi recunoscători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat“ (1904).

● Episod tulburător, povestit de Părintele Scrima: Patriarhul Athenagoras, la Ierusalim, pentru o întîlnire cu Papa. De departe, îi apare în faţă silueta unui şeic cu barbă albă, înveşmîntat în negru. Cei doi nu se cunosc, dar de îndată ce se văd, se îndreaptă vertiginos unul spre altul şi se îmbrăţişează! Asupra întregului oraş – e de părere P. Scrima – a plutit, în acele zile, duhul împăcării...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro