Este posibilă o „a treia cale” în politica noastră?

Falimentul clasei politice care a condus România în ultimii 25 de ani nu mai poate fi pus la îndoială. Uriaşe scandaluri de corupţie, afaceri oneroase cu sume fabuloase delapidate din bani publici, parazitarea instituţiilor publice prin intermediul clicilor personale, care au generat incompetenţă în administrarea şi gestionarea resurselor statului. Mai au partidele româneşti soluţii, sau este nevoie de o altă direcţie?

Cele două mari ideologii competitive, neoliberalismul şi socialismul de extracţie neomarxistă au eşuat. Acelaşi lucru este valabil pentru cele două discursuri ideologice, cel al stângii şi cel al dreptei. Ambele şi-au dovedit limitările. Nu doar în România, dreapta şi stânga se află într-un imposibil blocaj al argumentelor contradictorii, dar sunt şi captive în promiscuitatea comportamentelor politice similare. Din spuza ridicată la suprafaţă de procurori DNA am aflat că politicienii „dreptei” şi cei ai „stângii” se întâlneau în privat, prin birouri şi cafenele, pentru a „pune la cale” politica naţională. Este evident că stânga şi dreapta de la noi sunt compromise.

Ca dovadă că există mai multe proiecte politice anunţate, atât din zona dreptei, cât şi din cea a stângii, simptomatice pentru acest eşec public şi ideologic. Monica Macovei a anunţat încă din campania pentru prezidenţiale că vrea să pună bazele unui nou partid, al celor care cred în „iniţiativa privată şi economia de piaţă”, iar Sebastian Ghiţă cochetează cu ideea înfiinţării unui nou partid al socialiştilor cu bani.

În acest context necesitatea de a exista o „a treia cale” devine nu doar posibilă, ci şi obligatorie, mai ales dacă, în sfârşit, Parlamentul va trece o lege mai permisivă în ceea ce priveşte înfiinţarea de partide politice. În ce mă priveşte, conceptul de „a treia cale” trebuie amplasat în contextul dezbaterilor din teoriile politice contemporane despre echilibrul între liberalism şi socialism. Un traseu politic extrem de util mai ales în acest în context european în care extremele stângii (cum este Syriza în Grecia) şi cele ale dreptei (să zicem Fidesz din Ungaria) au scindat Uniunea Europeană şi opinia publică.

Desigur, nu există o „a treia cale” ideală. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe variante politice pentru „a treia opţiune”; aşa a fost liberalismul lui Tony Blair, modelele sociale din ţările scandinave, sau chiar versiunile ideatice ale noilor social-democraţi europeni (francezi sau olandezi). În ce mă priveşte, formula cea mai clară îi aparţine lui Anthony Giddens, care în studiul său clasic despre acest fenomen a definit a treia cale foarte simplu: dincolo de stânga şi dreapta. O societate civilă puternică într-un stat democratic, care garantează asigurări sociale şi protecţie pentru indivizi, o economie mixtă şi un nivel înalt de participare decizională.

Ce ar reprezenta această „a treia cale” în România? Este posibilă această a treia cale? Cum se manifestă ea în mod practic? Pentru mine unul dintre puţinii teoreticieni autohtoni care au problematizat această idee – şi un model personal - rămâne Adrian Marino. El a fost printre primii – dacă nu chiar singurul - care a vorbit despre posibilitatea construirii unei alternative, care poate să pară utopică, a constituirii unei „alte Românii”. De la bun început Marino descrie idealul unei Românii care să nu mai fie „pro şi contra”, o Românie care refuză cele două extreme, atât ale stângii, cât şi ale dreptei radicale, este de dorit. Această „altă Românie”, căreia teoreticianul exilat la Cluj îi dedică un capitol întreg din memoriile adunate în volumul de amintiri Viaţa unui om singur (Polirom, 2010) presupune, simplificând argumentele, o cale de mijloc, bazată pe „pătura mijlocie”.

Această a treia cale este „centristă”, iar centrismul presupune că putem avea o Românie care nu este nici de stânga, nici de dreapta, care refuză improvizaţiile culturale şi politice localiste, dar şi o societate care să aibă rezistenţă faţă de „colonizarea” ideatică din Vest. O Românie fără nostalgie pentru rămăşiţele vechiului regim, dar şi o ţară care îţi înţelege şi cultivă identitatea în context european.

Cu toate că Marino a spus despre sine că nu este un „om politic” şi nu există un text politic coerent pe care să îl considerăm un „testament ideologic” al său, consider că moştenirea ideatică a lui Marino merită re-evaluată de-a lungul acestei linii. Marino resimţea o incompatibillitate profundă cu sistemul politic românesc, care avea şi un puternic caracter privat. Această incompatibilitate, însă, i-a permis să se pronunţe pentru ieşirea din logica celor „două Românii”, care presupune şi ieşirea din logica dialogului dintre surzi care are loc în spaţiul public de la noi acum. Pentru aceasta Marino formulează o alternativă politică necesară, pe care o clarifică astfel: „M-aş fi regăsit într-un partid de centru-dreapta, modern, activ, care... nu a apărut încă în România” (Viaţa unui om singur, 380). Teoreticianul duce chiar mai departe această idee inovatoare pentru contextul românesc, atunci când îşi imaginează o democraţie directă, aproape utopică, unde gradul de participare civic să fie maxim.

A treia cale este, prin urmare, simultan refuzul extremei drepte şi al extremei stângi. Extremele pe care le respinge Marino sunt la noi, pe de o parte, discursul naţionalist (comunist sau legionaroid), dar şi refuzul sectarismelor de orice fel, exprimat prin dezgustul faţă de izolaţionismul protocronist, conservatorismul anti-urban şi anti-european. Marino spune foarte clar în Pentru Europa (Polirom 1995), când după refuzul totalitarismului de stânga şi al celui de dreapta, enunţă refuzul intoleranţei de orice fel. Atât dirijismul şi controlul normativ al stângii, dar şi defectele dreptei ideoogizate sunt nocive. Pentru ideologul cultural răspunsul nu putea fi decât „echilibrul axiologic”; prin punerea bazelor unei culturi politice responsabile, în care convieţuiesc umanismul şi liberalismul, pluralismul şi respectul faţă de drepturile omului, participarea şi responsabiltiatea civică (PE 143).

A treia cale este o orientare politică care ne scoate din logica provincialismului şi a regionalismului, a politicianismului clanurilor locale şi din mediocritatea impusă de valurile de carierişti precum şi de mafiile cultural-politice, generatoare de parvenitism şi improvizaţie instituţională permanentă. Pe de altă parte ea înseamnă refuzul „colonizării culturale”, respectiv servilismul tipic faţă de „marele Occident”, prin refuzul de a fi eternii epigoni, în acelaşi timp cu păstrarea adeziunii profunde faţă de valorile lumii libere.

Mai simplu, vorbim despre refuzul simultan a provincialismului dar şi a imitaţiei lipsite de discernământ a tutoror modelelor străine. Acest lucru ar duce la echilibrul dublei identităţi şi înseamnă a fi „european şi român” simultan. Acesta era idealul politic şi a devenit pentru mine moştenirea a lui Marino - ideologul. El a fost susţinătorul idealului europenizării înainte de a se vorbi despre integrarea europeană. Elementul central al acestui proiect este re-generarea societăţii civile şi a unei culturi a urbanităţii. Fără un proiect politic de cultivare a urbanităţii şi a civilizaţiei dialogului, fără o cultură citadinismului de tip european, a treia cale rămâne o utopie. De ce? O spune tot Marino: „numai omul de la oraş poate fi european” (PE 44).

De aceea unul dintre obstacolele majore în procesul de transformare a societăţii româneşti rămâne ceea ce autorul volumului Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română descria drept „structurile mentale ţărăneşti”. Există o serie de deprinderi şi comportamente publice şi private care au ca fundament paternalismul, individualismul incapabil de cooperare, tribalismul şi chiar corupţia bazată pe clanurile familiale. Acestea sunt ereditare la noi, vedem peste tot cum principiul „omului nostru” domină mentalul public românească. De aici vine şi formula ţara lui pseudo, eticheta lui Marino descriind tocmai această dictatură a impostorilor, dominaţia socială impusă de superficialitate şi improvizaţie, devenite atotprezente. Din repulsia faţă de „ţara fuşerelii permanente”, condusă de logofetese fără scrupule şi vătafi cinici, trebuie să decurgă un nou model, unul fundamental meritocratic, compus din oameni liberi în gândire, anti-fanatici, cu spirit critic şi raţional.

În plus trebuie ieşim din logica izolaţionismul rural, care proclamă România un fel de „buric al pământului”, cu un fals sindrom de superioritate. Aşa cum arată în Pentru Europa, ieşirea din etnicism, ortodoxismul de stat şi anti-europenism constituie o garanţie a formării unei societăţi democratice şi pluraliste. Încă o dată trebuie spus că o societate alternativă nu se poate baza realiza în absenţa unei clase medii pentru care libertatea se opune cenzurii, individul se opune puterii discreţionare şi libera iniţiativă generează creativitate. Această clasă medie este singura care poate crea o cultură „medie”.

Pentru ieşirea din cele două complexe ale psihismului nostru colectiv, cel estic al superiorităţii faţă de „Europa untului” - şi cel vestic - al complexului de inferioritate, care duce la un mimetism ridicol, avem nevoie de un „al treilea discurs”. Acest discurs nu este doar pro-european declarativ. El se hrăneşte dintr-un spirit de toleranţă, orientat spre un tip de cultură socială policentrică, care acceptă şi regionalizarea şi alternativele de idei, dar şi diferenţierile grupurilor ne-omogene.

Formula pe care a folosit-o Marino, atât politic, cât şi cultural, poate fi contrasă în conceptul de neo-paşoptism - o cultură autohtonă originală, dar nu naţionalistă, un europenism critic, unde libertatea spiritului critic trebuie însoţită de o perspectivă „iluministă” asupra celorlalte paliere ale corpului social. Aceasta este cultura de centru; întemeiată pe toleranţă, pe o societate deschisă funcţională, care vor genera o nouă cultură politică (Polirom 1996). O cultură a individului care îşi urmează dorinţa de prosperitate, fără a ignora preocuparea faţă de societate, un capitalism globalizat responsabil, dar în acelaşi timp critic faţă de derapajele dreptei abuzive. O societate meritocratică unde meritele personale să treacă dincolo de egalitarism fără discernământ şi individualismul aberant. În cele din urmă, aşa cum spunea acest „ultimul iluminist”, o cultură care refuză intransigenţa de orice fel, radicalismul oricum s-ar manifesta el.

În cele din urmă putem cupla noţiunile de „al treilea discurs” şi „a treia cale” cu practica intelectuală a lui Marino. Pentru că, prin tot ceea a făcut ca teoretician al ideilor literare sau în munca sa de comparativist al ideilor şi literaturilor, Marino a fost un globalist. A fost un cetăţean universal, un om liber al unei cetăţi a ideilor libere. Aceasta este a trei cale.