Doi vechi prieteni
0Am doi vechi prieteni. Unul locuieşte într-un oraş din Est, celălalt undeva mai spre Vestul României. Prieteni din tinereţe, am trecut prin multe. De ceva vreme (trei-patru ani?) ei mă sună la telefon numai când sunt băuţi.
Vechiul meu prieten din Est m-a sunat după Anul Nou. Ca de obicei, era mangă. Mi-a urat, aşa cum se obişnuieşte, sănătate. I-am mulţumit şi i-am întors urarea, sănătate! Dar nu m-a auzit. Mi-a urat s-o cresc în pace pe Teodora (şi eu i-am urat să fie fericit alături de fetele sale), să am grijă de „opera mea genială“ (am înghiţit ironia lui de beţivan) şi de soţia mea „frumoasă şi puternică“ (ce să spun, ţi-a scos băutura din tine frustrări ascunse până acum! – am gândit). Apoi, cu o limbă împleticită a început să bolmojească ceva, cu voce tare, să se audă, m-a întrebat ce mai face prietenul meu din Vest, dar tot el a răspuns, n-am înţeles nimic, am încheiat conversaţia precipitat.
Prietenul meu din Vest mă sună ceva mai des (de două-trei ori pe lună?), dar tot în stare de ebrietate. De obicei mă anunţă că stă pe balcon şi bea un vin sau o bere. Îmi şi spune cât a băut. Are chef de vorbă. Şi vorbeşte numai el. Mă întreabă ce mai face prietenul meu din Est, tot votcă bea?, iar eu îi confirm resemnat, nu s-a lăsat de votcă! Asta îi declanşează amintiri şi abordează cu o uşurinţă năucitoare anii noştri din urmă (invariabil pomeneşte de o iubită de-a noastră comună, gata, am pierdut-o, prietene!), sapă după întâmplările pe care le îngropasem demult, nişte futilităţi, apoi mă trage în prezent, în politică, dar mă scoate cu nişte versuri de Eminescu şi cu texte din bucăţile formaţiei Phoenix, da, şi ce vrei să-ţi spun? Tăcerea mea nu-l descurajează, trăncăneşte cu dezinvoltură, are minute pe mobil, îl aprob, dar nu-l încurajez, îi dau dreptate, dar nu-l brutalizez, este fericit că îmi vorbeşte. Sunt trist, ascultându-l.
Cei doi vechi prieteni ai mei mă sună numai când sunt beţi, parcă s-au vorbit!
Ăştia parcă s-au vorbit ca să mă sune numai când sunt beţi! - mă înfurii. Sigur nu s-au vorbit ca într-o farsă. Dar de ce nu se sună unul pe celălalt, că doar nu s-au certat, nu s-au uitat, sunt prieteni vechi? De ce mă sună pe mine? Pentru că ei ştiu că îi ascult cuminte? De ce nu găsesc pe acolo, prin preajmă, unul treaz, măcar un văr sau un unchi? Eu când beau de ce n-am pornirea asta de a-i suna să-i ţin la trăncăneli, la monoloage, la amintiri? De ce băutura este singura punte pe care au curajul s-o străbată către mine? Ce dracu’ se întâmplă cu bărbaţii ăştia săriţi de... câţiva ani buni, care se sprijină în băutură, care ţin să-şi facă bilanţul vieţii în aburii de alcool?
Pe vechiul meu prieten din Est l-am sunat după ce m-a felicitat de Anul Nou. L-am găsit treaz (deci, se poate!), dar era timorat, grăbit: sunt la serviciu, te sun eu mai târziu! Şi mi-a închis. Nu m-a mai sunat. Pe vechiul meu prieten din Vest nu mai am curajul să-l sun. Îl văd cu ochii minţii pe balcon, cum dă pe gât un pahar cu bere, pregătindu-şi telefonul mobil...
Mi-e groază de ziua în care ne vom întâlni toţi trei, faţă în faţă, fără ca vreunul dintre noi să fi băut. Nu vom mai avea nimic ce să ne spunem.