Dicţionar politic: populismul şi suratele lui

Populismul susţine că poporul decide în politică fiindcă el este acela care alege. Democraţia se bazează pe reprezentativitate, adică pe cei aleşi.

De ce populismul, de dreapta sau de stânga, nu e niciodată democratic? Deosebirea dintre populism şi democraţie este una radicală: populismul susţine că poporul decide în politică fiindcă el
este acela care alege; democraţia se bazează pe reprezentativitate, adică, pe cei aleşi.

Populiştii se cred îndreptăţiţi să vorbească în numele poporului; democraţii consideră că poporul vorbeşte prin ei. Populismul e demagogic în măsura în care flatează poporul, inducându-i ideea că el e acela care decide politic.

Una din strategiile cele mai vechi ale stângii politice constă în a identifica poporul cu cei care muncesc cu braţele. Cu alte cuvinte, a reduce munca la aceea fizică. Fostul prim-ministru francez Pierre Mauroy, recent dispărut la 85 de ani, mărturisea că a învăţat de la mama lui că trebuie să fie totdeauna primul care să-l „salute pe muncitor“. Pe biroul lui, s-a aflat mereu un lămpaş de miner.

Sloganul cu pricina şi-a pierdut mult din actualitate în epoca informaticii. Iar de când politica a devenit o profesiune, niciun politician nu mai este, propriu vorbind, muncitor sau ţăran.

„Putem deveni egali“

Antielitismul e frate geamăn cu populismul. E tot un mod de a flata poporul în versiunea prestator de muncă fizică. Lucru curios şi oarecum neaşteptat este că aceia care, la noi, nu cu mulţi ani în urmă, se proclamau antielitişti erau intelectuali, scriitori, jurnalişti, nicidecum muncitori cu braţele. Ideea însăşi se copsese în capul lor. Ei afirmau că elitele sunt rodul infatuării unora în detrimentul altora. În fond însă, în toate societăţile, elitele sunt rodul selecţiei naturale. Nu există absolut niciun argument contra ideii că societăţile evoluează graţie elitelor pe care le secretă. Comuniştii sunt şi ei ostili ideii de elită, deşi în niciun regim politic n-a existat un grup atât de restrâns de potentaţi ca în regimul comunist. Cu precizarea că nu e vorba, în acest caz, de o elită naturală, ci de una autoimpusă cu forţa.

Egalitarismul e şi el o rubedenie a populismului, care constă în a sugera iluzia egalităţii naturale a tuturor oamenilor. Egalitatea care contează este însă aceea de şansă. Nu ne naştem egali, dar putem deveni egali, dacă societatea ne oferă şanse egale.

Populismul a lăsat mereu impresia că apelează la popor în toate problemele societăţii şi prin toate mijloacele. De pildă, recurgând la referendum. Acest fel de consultare populară e, desigur, perfect legitim, mai ales în democraţii. Cu condiţia limitării consultării la probleme, de regulă, politice sau sociale, în care votul poporului are cu adevărat un rost. Este evident că nu orice problemă poate fi supusă referendumului. De pildă, problemele legate de programe economice sau care privesc ştiinţa sau arta.

În acestea din urmă, criteriul fiind unul de valoare, nu unul de succes, consultarea populară vine, fără greş, cu soluţii false. Ea indică preferinţe care n-au legătură cu valoarea.

Refuzul ideii de elită

Elita artistică este cea care fixează canonul. Canon înseamnă selecţie în funcţie de valoare. De aceea, canonul nu e referendabil. El e rodul spiritului critic al elitei.

Dacă apelăm la popor, aflăm de exemplu că Shakespeare a fost un fermier crud şi nepăsător faţă de viaţa sărmanilor care îi călcau pe moşie. Când l-a arestat pe Ion Slavici, la 70 de ani, poliţia din Regat n-a fost preocupată de faptul că avea în faţă un mare scriitor român, ci de faptul că descoperise un ardelean fără acte în regulă.

Nici ţăranii vecini cu Shakespeare, nici poliţiştii n-aveau spirit critic. Lăsată la mâna poporului, elita e condamnată la dispariţie. Odată cu ea, dispare şi arta. Iar cultura se reduce la folclor.  

Refuzul ideii de elită nu e o prejudecată benignă, ci una nocivă, care blochează discernământul şi întârzie progresul în toate domeniile, inclusiv în acela politic. Clasa politică trebuie să fie ea însăşi o elită, dacă doreşte să guverneze corect şi eficace. Populismul nu confirmă niciodată aşteptările oamenilor, tocmai pentru că face promisiuni deşarte.

Reformele sunt apanajul exclusiv al democraţiilor. Populiştii sau autocraţii nu sunt capabili decât de false reforme. Ei sunt aduşi la putere sau alungaţi de la putere prin revoluţii. Revoluţia e plata impusă popoarelor de populism şi dictatură. Societăţi precum aceea comunistă sunt nereformabile. Ceauşescu o ştia, el, când Gorbaciov a venit cu ideea de perestroika. Ceauşescu se temea de reforme mai mult decât de revoluţii, fiindcă instinctul îi dicta că regimurile de tip comunist nu pot fi reformate, comportând riscul prăbuşirii. Ceea ce s-a şi întâmplat în URSS-ul lui Gorbaciov. În România lui Ceauşescu a fost nevoie de o revoluţie.