Demisia

Sunt un cetăţean responsabil. Traversez pe unde trebuie, pe culoarea verde a semaforului,  nu arunc gunoaie pe jos, sting ţigările în scrumiere, plătesc impozite la timp, merg la vot. De câtva timp simt că ceva nu e în regulă. Din media răzbat zgomote de ceartă şi scandal: băieţii dintr-a şaptea se bat în curtea şcolii şi trag cu praştia unii în alţii. Nu trebuie să te afli între ei - rişti o piatră în cap.

Primul ministru se ceartă cu preşedintele ţării, preşedintele se ceartă cu parlamentul, parlamentul emite legi contradictorii cu angajamentele ţării şi certate cu bunul simţ, co-preşedinţii alianţei guvernatoare se ceartă între ei şi ceartă parlamentul, membrii opoziţiei se ceartă pe întâietate, curtea constituţională ceartă pe toată lumea şi se erijează în marele şaman, în bătrânul înţelept al tribului.

Mă simt ca într-un avion şi aud că piloţii se ceartă între ei, se bat pe manşă. Pasagerii nu se simt în siguranţă iar unii dintre ei, mai responsabili, ar vrea să facă ceva să îndrepte lucrurile.

Din cauza asta m-am dus la manifestaţiile de la sfârşitul săptămânii trecute. Ca să măresc numărul, câteva sute, o mie, două mii... N-am cunoştinţe suficiente să judec proiectul Roşia-Montană, nici exploatarea gazelor de şist, dar când e vorba despre spectrul politic, deci despre viaţa, bunăstarea, destinul meu şi al ţării mele, înăuntru şi în lume, cred că merită să mă informez direct, să-mi fac o părere şi, eventual, să mi-o exprim.

M-am întors dezamăgit. Nu de numărul mic de participanţi, nici de componenţa lor cel puţin eterogenă. Am rămas dezamăgit de lipsa de idei, alternative, tactici, strategii, principii. De la tribune s-au rostit lamentări, acuze, văicăreli, s-au strigat lozinci şi îndemnuri într-un amestec de indignare cetăţenească şi pamflet care dă un aer neserios, superficial şi vetust; căci lozincile sunt stereotipul celor pe care le auzim de 24 de ani. Dacă mi-aş fi propus să-mi notez ceva, hârtia ar fi rămas goală! N-am auzit vreun program, de acţiune sau de timp, fie el şi numai până la Anul Nou, n-am auzit de vreo intenţie, de vreo idee, fie ea minoră sau măreaţă, nimic concret.

Degeaba se strigă „Demisia" dacă nu e pregătit un înlocuitor de notorietate, cunoscut şi consacrat prin scrieri, dizidenţă, sacrificiu... În 24 de ani s-a strigat „demisia!" la adresa directorilor, miniştrilor, premierilor, preşedinţilor, unele demisii s-au concretizat dar nu s-a obţinut nimic. În alte părţi, în lume, alternativele au fost pregătite şi revoluţiile sau schimbările au adus rezultate cu adevărat remarcabile: Vaclav Havel după ani de disidenţă, Lech Walesa după 20 de ani de lupte sindicale, Nelson Mandela după 27 de ani în închisoare.

Cu generalităţi de genul „ieşiţi în stradă" nu se mai poate să tot întindem lozinci de hârtie şi să fluturăm drapele, cu gaură sau fără...

Mijloacele folosite de manifestanţi sunt rămase în urmă, prin anii '90, ele trebuie modernizate, aduse la zi, „updatate” la nivelul generaţiei de azi şi de mâine, dar mai ales, să aibă substanţă, să poarte un mesaj de principiu clar, o propunere, o variantă, o noutate, ceva original. De-abia aşa vor putea fi deosebiţi cei care sunt mercenari - costumaţi şi, eventual, plătiţi din interesele partinice sau personale ale unora ascunşi în umbra anonimatului şi delimitaţi de cei care vor şi propun într-adevăr ceva, o construcţie, o alternativă.

Nu se mai poate striga „Demisia" şi doar atât.

Şi lui N. Ceauşescu i-a fost hărăzită o „demisie forţată" pe când nu aveam pregătit niciun „locţiitor", nici vreun „sistem" care să preia conducerea. Şi uite ce-am păţit!