De când nu mai cred eu în zodii, ştiinţe oculte şi în ghicitul în cafea

Nu mai ştiu cum sfârşise în familia noastră cartea jerpelită şi groasă, cu coperţi albastre, simboluri aurii, învălmăşite şi file îngălbenite, roase pe margini. Devenise sursa de veşti bune şi rele.

În vreme ce se conversau în jurul ibricului de cafea, mama, mătuşile şi bunica făceau referinţe zodiacale în orice conversaţie: ”doar n-o să lăsăm copilul în voia sorţii, nu?” Se disecaseră singure ani la rândul, nu mai rămăsese nimic neexplorat, iar acum aveau disponibilitatea să le traseze destinul urmaşilor. 

Proveninenţa cărţii n-am aflat-o niciodată. Rămăsese o enigmă şi căpătase un caracter mitic, iar originea i se pierduse în ceţurile vremurilor îndepărtate. Acceptasem şi eu că se constituia într-un mesaj providenţial de netăgăduit. Mama credea cu sfinţenie, pentru bunica şi pentru mătuşile era literă de lege. 

„Ia, dă, Mioară, cartea despre Eminescu. La Mona te-ai uitat?”, dicta tanti Vergi cu vocea ei autoritară, cam răguşită de la ţigările trase cu foc. Venise momentul să-mi investigheze soarta. „Vino aici, Mona“, mă chema mătuşa. „Mânca-o-ar mama de fată, că frumoasă-i!”, se sumeţea ea. Adorata, ea era dintre mătuşi. 

Mirată că autorul Luceafărului era dezbătut într-un capitol (voit să confirme veridicitatea celor susţinute), mă lăsam studiată. Mamaie din Coiciu (un cartier îndepărtat din Constanţa) îşi mai ajusta o dată peruca pe urechi cu o seriozitate care pe mine mă înspăimânta şi mă smulgea de lângă Verginica ca să mă răsucească şi ea, când pe stânga, când pe dreapta. ”Eşti leită maică-ta”, mă sorbea ea din ochi. Ţintuită, printre fumurile răspândite în încăpere, încercam să sorb informaţii credibile şi doar   privirile albastre ale Verginicăi, disimulate de genele negre care clipeau des să alunge fumul expirat, mă inspirau. Înghesuite toate pe bachetă, nu se sinchiseau nici de starea mea, nici că paginile deveneau şi mai fragile sub aburii deviaţi dinspre aragaz. Calculau, mai mult şuşotind, ascendente care pentru mine sunau ca o chineză elaborată, iar tanti, dictatorial, dădea paginile după ce-şi înmuia degetul pe limbă. „Aşa, ia zi, Mioară, la ce oră ziceai că s-a născut Mona?” 

Microcosmosul creat în bucătărie, deşi apropiat, mi-era oarecum străin. 

„Ţţţţ”, se frământa tanti Rodi, cumnata mamei, acomodându-mă în răstimpul ăsta pe genunchii ei. Mie îmi plăcea că mirosea bine. „Ei, dar e la începutul zodiei, n-o fi aşa grav”, ofta ea mai departe. Ciuleam urechile şi căscam ochii şi aşa mari de la natură. Ce-o vrea să zică?  „Lasă, dragă, că are noroc cu carul, aşa sunt racii. Cancer e un fel de-a spune”, o consola mamaie pe mama care se lupta cu abordările dramatice. „Nu vezi, un pas înainte, doi paşi înapoi. Şi tot pocneşte de sănătate”, îmi ridica ea părul căzut în ochi, întinzându-se peste noră-sa care mă păstra în braţe. „Cum nu”, exclama şi tanti Vergi, determinată să aibă ultimul cuvânt. „Ia dă, Mioara, cana ta de cafea să văd dacă apare ceva”, se întărâta ea. O întorcea, o răsucea,  zaţul se scurgea pe margini. Verginica se lumina la chip ca un glob. „Aha, aham, da. E bine, e bine”, se minuna ea însăşi. „Vezi?”, indica cunoscătoare. „Văd o umbră, dar trece. Şi aici, o pălărie mică”, continua fericită că vrăjise încăperea. „E o ciupercă. Vezi: lon-ge-vi-ta-te!” 

Lămuririle abundente îmi depăşeau orice aşteptare. Mai ales că, încă, nu prinsesem gustul cafelei. Dar crezi că le păsa?! Nu se sfia niciuna să-şi expună prelegerile şi să mă paseze de la una la alta pentru consultaţia spirituală.  

Tanti Nuţi îşi aştepta şi ea rândul să pecetluiască sentinţa: „Nu numai că are noroc, dar racii sunt dedicaţi familiei şi căminului“.

Devenisem brusc atentă. Mi se părea mie sau mi se decidea cam pripit destinul? Aluziile, care mie, una, îmi sunau aiuristic, deşi le ridicau dileme şi îngrijorări, nu le împiedicau să decidă pentru mine. Şi până la urmă, eram Rac sau Cancer? Tot un drac, aveam să aflu mai târziu din explicaţiile lor.

Aşa am aflat şi care-i adevăratul sens al cuvântului cancer. Nu puteam înţelege şi pace de ce era rostit cu voce joasă şi cu mâna-n dreptul gurii. În special în preajma mea. Eram înconjurată de drame, dar fatalitatea, mai mult subînţeleasă, mă făcea să mă simt specială. 

În vreme ce decodau rândurile ermetice, eu deveneam mai uşoară şi încrezătoare că sunt cel mai norocos om din lume. Nu susţineau ele asta? Şi după ce mă eliberam din mâinile acaparatoare, schiţam paşi de dans prin faţa ochilor lor absenţi până băga tata capul pe uşa de la bucătărie: „Noi ce mâncăm în seara asta?” Pe tata îl lăsau rece zodiile. 

Uneori, când mama era plecată, mă zgâiam la copertă c-un aer serios. Cine era, dom’le, autorul ăsta atoateştiutor? În ochii lui, ne aflam toţi laolaltă în acea găleată galactică, definiţi prin, nici mai mult, nici mai puţin, douăsprezece semne. În rest, toţi o apă şi-un pământ. Singura distincţie fiind că ne chema Tudor sau Mihaela sau Cristi sau Monica. Până şi prenumele erau finite, doar aveam în clasă doi Andrei şi două Ane. Înspăimântător sentiment că cele douăsprezece criterii care ne catalogau erau fundamentale pentru întreaga umanitate. Dacă toate mătuşile credeau, dacă mama credea, dacă mamaie avea credinţa fermă că m-am născut sub o stea norocoasă, cine eram eu să contest această împuternicire cerească?! Şi mai era şi Cancerul ăla. Oare aveam să mor în chinuri şi ele, gureşe, disimulau cruntul adevăr? 

Până când am adus volumul greu la şcoală, să-l reinterpretez cu colegele. Mihaela, Ana şi Dana. Ne înghesuisem trei silfide în bancă şi începusem să răsfoim. Pe Dana n-o invitasem, dar era un fel de „bully“ şi n-aveam cum să mă opun. De altfel, odată mă şantajase timp de o lună că mă va pârî părinţilor. Luasem o notă proastă la mate şi-mi savura decăderea. Singura ei modalitate de interacţionare era presiunea şi agresiunea. Odată ne şi pălmuiserăm. Adică, ea prima. O făcusem proastă. Mişcare greşită. Nu zici aşa ceva celei mai temute fete din clasă. Dăduse ea, dădusem şi eu, în urma unui reflex necontrolat. De atunci căzusem la pace: eu o toleram în grup şi mă purtam mereu cu mănuşi, ea... făcea ce-o tăia capul.

Aplecată peste umerii noştri, a citit cu voce tare, îngreunată, primele rânduri dedicate poetului. „Aha, eu şi Eminescu ne-am născut în aceeaşi zi. Băi, carevasăzică, m-am născut poetă, hă,hă”, a râs ea zgomotos. M-am ridicat din bancă, fără nicio vorbă, şi orice entuziasm indus, în restul timpului, de femeile din viaţa mea s-a disipat ca prin magie. Iar aura mea de eroină tragică s-a dizolvat c-un fâs la fel de nesemnificativ ca simbolurile zodiacale înscrise în carte.