Nu e o noutate faptul că, în cazul unor greşeli/abuzuri ale magistraţilor (judecători, procurori), despăgubirile pentru prejudiciile suferite de victimele acestor greşeli/abuzuri sunt plătite direct de stat, iar nu de magistraţi.

Problema care s-a mai discutat şi se discută şi în prezent este ce se întâmplă după? Rămâne statul cu banii (noştri) daţi sau îi recuperează de la magistraţii care au comis eroarea/abuzul? Statul poate recupera banii pe care i-a plătit ca despăgubiri prin introducerea la instanţa de judecată a unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor răspunzători.

La această dată există unele reglementări, disparate în mai multe legi (4, la prima numărare), care conturează o anumită răspundere a magistraţilor şi o anumită procedură pentru acţiunea în regres.

Cum motivează CSM şi Ministerul Finanţelor

Pentru a verifica eficienţa acestei proceduri şi pentru că grosul despăgubirilor sunt plătite de stat în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), APADOR-CH a întrebat, în anul 2013, atât Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), cât şi Ministerul Finanţelor (care reprezintă statul şi este şi titular al acţiunii în regres), câte acţiuni în regres au formulat, începând cu anul 2010, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la condamnarea României printr-o hotărâre CEDO.  Aceeaşi cerere de informaţii a fost adresată şi 3 ani mai târziu,  în anul 2016, tot CSM şi Ministerului Finanţelor.

Răspunsurile primite în 2013 şi în 2016 nu au diferit, concluzia fiind că în perioada 2010-2015 nu a fost formulată nicio acţiune în regres împotriva magistraţilor pentru despăgubirile plătite de stat în baza hotărârilor CEDO.

CSM a motivat că nu are atribuţii legale pentru a stabili răspunderea materială a magistraţilor, ci doar pentru stabilirea răspunderii disciplinare.

Ministerul Finanţelor, care, în numele statului, este titluarul acţiunii în regres împotriva magistraţilor, a dat un răspuns mai amplu.

În esenţă, Ministerul Finanţelor susţine că, potrivit legii, indiferent dacă este vorba de erori/abuzuri comise în dosare civile sau penale, statul nu-şi poate recupera banii plătiţi pentru erorile/abuzurile magistraţilor dacă nu există o hotărâre definitivă de sancţionare disciplinară sau de condamnare (sancţionare penală) a magistratului pentru comiterea unei abateri disciplinare sau infracţiuni constând în fapte încadrabile la exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Ministerul Finanţelor  precizează că acest punct de vedere a fost exprimat şi de CSM cu ocazia analizării solicitărilor primite din partea Ministerului Finanţelor privind posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor care au instrumentat o cauză cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Deci, din anul 2010, cel puţin, nu există hotărâri de condamnare sau de sancţionare disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în urma cărora Ministerul Finanţelor să fi exercitat o acţiune în regres împotriva unui magistrat. Probabil că nici anterior anului 2010 nu au existat astfel de hotărâri. S-ar fi auzit,  pentru că ar fi fost un fapt ieşit din comun.

Cum poate fi tras magistratul la răspundere

De ce nu există astfel de hotărâri privind magistraţii? Să vedem.

A) În cazul răspunderii penale, ca să se ajungă la condamnarea magistratului pentru rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ar trebui reţinută o infracţiune de abuz în serviciu (art. 297 cod penal) sau neglijenţă în serviciu (art. 298 cod penal), dar cu condiţia ca, până în momentul condamnării definitive, răspunderea pentru acea infracţiune să nu se fi prescris. 

Potrivit art. 154 cod penal, în cazul abuzului în serviciu, răspunderea penală se prescrie după 8 ani de la comiterea faptei, iar în cazul neglijenţei în serviciu, după 5 ani de la comiterea faptei. Dacă, reaua-credinţă/grava neglijenţă a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO în cauza respectivă, este foarte posibil ca, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, termenul de prescripţie de 8 ani să fie expirat sau foarte aproape de expirare, iar termenul de 5 ani este în mod sigur expirat. De ce? Pentru că, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani (pentru obţinerea unei hotărâri CEDO definitive).    

B) În cazul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ea se stabileşte de către CSM, iar calculele sunt şi mai simple.  Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către un magistrat constituie abatere disciplinară (art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004). Răspunderea magistraţilor pentru abaterile disciplinare se prescrie în termen de 2 ani de la data comiterii abaterii (art. 46 al. 7 din Legea nr. 317/2004 privind CSM) ). Deci, dacă, reaua-credinţă/grava neglijentă a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO privind cauza respectivă, este sigur că, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO,  termenul de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii abaterii a expirat, astfel că nu poate fi aplicată sancţiunea disciplinară. De ce? Pentru că, aşa cum precizam şi mai sus, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani, în total 7-8 ani.  

Cu alte cuvinte, răspunderea patrimonială (bănească) a magistraţilor nu funcţionează pentru că actualele reguli sunt făcute pentru ca ea să nu funcţioneze. Principalul blocaj apare din cauza prescrierii răspunderii magistratului. Dar, mai sunt şi altele.

Posibile soluţii

Ce s-ar putea face pentru deblocarea mecanismului de stabilire a răspunderii patrimoniale (băneşti) a magistratului?

1. O primă soluţie ar fi majorarea termenului de prescripţie, măcar pentru răspunderea disciplinară a magistratului (răspunderea penală există şi va exista doar teoretic, pentru ca e puţin probabil ca sancţionarea penală, cu consecinţe devastatoare şi iremediabile pentru un magistrat să fie o măsură care s-ar şi aplica, în practică). Sancţionarea disciplinară chiar ar putea funcţiona în practică, pentru că nu are efectul de „daună totală” pentru magistrat, pe care-l are condamnarea (sancţionarea penală) şi, în acelaşi timp, este suficientă pentru ca statul să-şi recupereze banii plătiţi pentru greşeala/abuzul magistratului.

Dar, cât de mult să fie majorat termenul de prescripţie pentru răspunderea disciplinară, care acum e de 2 ani? Chiar şi o creştere până la 8 ani nu ar putea garanta, în condiţiile în care abaterea rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, că nu se împlineşte termenul de prescripţie (să zicem, de 8 ani) a răspunderii mai înainte de sancţionarea disciplinară. Să nu uităm că sancţionarea disciplinară a magistratului presupune şi o procedură de contestare în instanţă a hotărârii CSM de sancţionare, procedura care poate dura, şi ea, 6 luni-1 an, dacă nu mai mult.

Poate că ar fi util ca, în paralel cu majorarea termenului de prescripţie să se modifice şi data de la care acesta începe să curgă, în sensul că dacă abaterea disciplinară rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, prescripţia începe să curgă nu de la data comiterii faptei, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

2. O soluţie mai simplă şi mai practică ar fi ca acţiunea în regres să poată fi exercitată de Ministerul Finanţelor într-un termen, să zicem de 3 ani, de la data hotărârii definitive prin care statul a plătit despăgubirile, iar introducerea acestei acţiuni să nu mai fie condiţionată, ca acum, de existenţa unei hotărâri de condamnare sau de sancţionare disciplinară a  magistratului care a produs prejudiciul pentru care a plătit statul.

Prin eliminarea actualei condiţionări, s-ar ajunge la situaţia – normală - în care instanţa sesizată cu acţiunea în regres va fi cea care va verifica, în mod nemijlocit, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a magistratului, adică dacă acel magistrat a acţionat în cauza respectivă cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi dacă, din acest motiv, s-a produs un prejudiciu care a fost acoperit/plătit de stat.

Cu fiecare caz nou soluţionat, se va putea consolida o jurisprudenţă naţională în această materie. Acum, la noi, o astfel de jurisprudenţă nu există, este zero. În schimb, jurisprudenţa CEDO se îmbogăţeşte de la lună la lună cu cauze româneşti, generate de greşeli/abuzuri ale unor magistraţi.

 Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.