De ce e România la fel?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Departe de a fi o ţară „altfel“, cred că România e o ţară „la fel“, adică neschimbată, încremenită în proiect şi îndărătnică.

Cine se oboseşte să citească niţel istoria Ţărilor române la început de secol XIX va observa că metehnele, păcatele şi necinstea instituţionale au rămas, în proporţii variabile, cam la fel. Poliţie oneroasă, mână în mână cu hoţii, contracte exorbitante cu statul, rude şi familii căpătuite prin toate colţişoarele, populaţia care fentează fiscul, un dispreţ suveran faţă de cuvântul dat şi o moralitate elastică, dictată de conjunctură. Ideologi de tot soiul, fie ei la dreapta sau la stânga, descoperă, an de an, aceste defecte majore, care frânează sau anulează orice încercare generală de dezvoltare rapidă şi durabilă a statului.

Nu-s diferiţi de înaintaşii lor. Povestea, repet, e veche. Rând pe rând, ei ajung la concluzia că România e altfel, că asupra naţiunii planază un blestem. Consecinţa e firească şi dramatică. Soluţiile propuse sunt, aproape fără excepţie, radicale. De mâine stârpim corupţia. De poimâine facem autostrăzi. În secunda în care venim noi la putere, vor curge lapte şi miere. O să înalţ ţepe în piaţă, voi organiza execuţii publice. Vom lua de la bogaţi să dăm săracilor, vom lua de la săraci să dăm bogaţilor. Trăiască industria grea! Vom face din agricultură regina economiei. Ba nu! Din turism! Din comerţ! Voi strânge cu mâna mea gâtul lacom al băncilor. Şi aşa mai departe. Ca un făcut, mesmerizată de noile discursuri înflăcărate şi dibace, mulţimea (mă rog, o majoritate de strânsură) îşi depune icrele votului, ca la Caritas, în mâinile şi buzunarele acstor vânzători de absolut.

O să mi se spună că aşa e firesc. Că nu altfel arată mersul politicii în alte ţări. Că n-am inventat noi roata. Ei bine, nu. România e atât de neschimbată tocmai din cauza acestei auto-nemulţumiri tradiţionale, din cauza aspiraţiei către absolut. Visul fiecărui cetăţean, ăla de mai bine imediat şi fără compromisuri, e principalul vinovat. Fiecare are leacul blestemului şi crede că el, numai el, va aduce binele celorlalţi, cu condiţia ca aceia să se supună, să-l asculte orbeşte, dacă vor să fie fericiţi. În calea visului de fericire stau forţele răului. Paradoxal, duşmanii sunt taman ăia pe care îi vizează politicile în discuţie.

Dinspre dreapta, sărăntocii leneşi şi profitori, dinspre stânga, bogătaşii lacomi şi profitori, dinspre religioşi, cei fără Dumnezeu, dinspre atei, fanaticii, dinspre pietoni, şoferii, dinspre orăşeni, ţăranii, dinspre români, ungurii ş.a.m.d. După cum vedeţi, în ţara asta nu e loc pentru toată lumea, altfel, mâine, da' ce spun eu, azi, acum, România ar fi altfel. Ăsta e discursul urii şi al intoleranţei. Ideile de bine tind către absolut, de aceea nici nu pot fi discutate. Orice îndoială atentează la binele naţional. Atentatorii sunt, pe rând, „împuţiţii lui Băsescu“, „ghiolbanii lui Ponta“, „imbecilii domnului Dan“, „scursururile lu' Nuţi“. Trăgând linie, nimeni nu merită să trăiască în preajma noastră.

E o tragică lipsă de gândire democratică. Şi e un model românesc, asta da. El pleacă de la concepţia manelistă că toţi ceilalţi sunt incapabili şi nedemni de un mare destin. Că singurul leac e biciul. Of, of, of. Istoria acestei ţări e plină de interdicţii şi obligaţii, de discriminări şi puneti la colţ. De rezultate, nu. Mă tem că nimni nu are modestia de a-şi propune un bine mic, palpabil, posibil. Toţi urmăresc absolutul. Iar populaţia se uită la ei cu milă şi îngrijorare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite