Iarna, a fost cât a fost până acum, la fel de rătăcită şi de capricioasă orb ca vremurile politice prin care este sortită ţara să treacă însoţită, în curgerea zilelor de calendar, de rostogolirea zgomotului de tinichea de făraş ruginit a unor controverse care nu se mai termină, încălecate unele peste altele de promisiuni, de manipulări, de minciuni sfruntate, de amânări neputincioase, de uitări de la o zi la alta a proiectelor, de pertractări, de retractări, de schimbări întoarse din drum de la jumătate, de ameninţări cu binefaceri care nu se susţin, nesustenabile, cum spun acum panglicarii celui mai veros politicianism de conjunctură, de abdicări, de îngenuncheri, de coloană vertebrală cocoşată de slugărnicie şi de abdicări mai ales în faţa ideii de demnitate şi de identitate.

O păruială reciprocă între atâtea formaţiuni politicianiste şi ONG-uri dirijate facebook-ist care clamează rigorile democraţiei, călcând-o în picioare chiar din secunda marşurilor pentru care nu mai cere mai nimeni nicio autorizaţie, şi nu de la stăpânire ci chiar de la prima lege a democraţiei care presupune respectul elementar al traversării oricărei poteci...

Dar cum ziceam mai înainte, o lună ne mai desparte de Vântul de martie, acela despre care scria atât de inspirat Petru Dumitriu într-o nuvelă cu acelaşi titlu ce a înfruntat timpul instalându-se definitiv în istoria literaturii române ca una dintre marile poveşti inspirate şi consacrate de realismul rural.

Aşadar, cum vine de repede primăvara asta de care ne mai despart patru duminici oricât s-ar zbate iarna să-şi mai înfigă colţii albi în răbdarea noastră cea de toate zilele, aşa mă năpădesc şi pe mine gândurile şi mă împresoară şi mă fac să-i dau atâta dreptate unui tânăr intelectual francez ajuns chiar preşedintele ţării când, la funeraliile naţionale ale unui mare scriitor, pe numele său Jean d'Ormesson, spunea într-o frază care sigur va rămâne celebră:

„Da, suntem aici, diferiţi prin vârstă, condiţie, meserie, opinii politice şi, totuşi, profund uniţi prin ceea ce este chiar ESENŢA FRANŢEI: DRAGOSTEA DE LITERATURĂ ŞI PRIETENIE PENTRU SCRIITORI.

Prin dumneavoastră Franţa omagiază ceea ce Rinaldi denumea singurul lucru serios în Franţa, dacă judecăm la nivelul secolelor.“

Va trebui, îmi dau seama, ajuns la vârsta senectuţii, ca şi noi să facem astfel încât esenţa spiritualităţii noastre şi a progresului nostru sub toate înfăţişările lui să se întemeieze pe dragostea faţă de literatură, cu alte cuvinte, faţă de cultură, singura care ne poate salva şi înarma în bătălia cu viitorul şi pentru viitorul nostru identitar.

Altfel, suntem ameninţaţi să ne înece lăţirea nefericit cuprinzătoare a mahalalei politicianiste.

P.S.1                  

În sfârşit, am ajuns să vedem măcar un răspuns prompt şi lămuritor al conducerii ambelor Camere parlamentare la o scrisoare bruxelleză.

P.S.2        

Tot în sfârşit, am văzut măcar o amânare, firească, a unei tentative, să-i spunem blând ”originală”, de impozitare pe loc a unor drepturi de autor ipotetice, înainte de a fi încasate de muritorii de rând; în orice caz, n-am mai auzit de plata înainte a unor impozite pe încasări viitoare, estimate numai cu siguranţa nădăjduirii de către bieţii scriitori, artişti de toate felurile şi aşa mai departe, ca şi când ar fi trebuit să-şi plătească impozitul pe funeralii înainte de a muri.

Mă gândesc acum când scriu dacă n-ar trebui cineva consultat medical cu toată grija şi îngrijorarea pentru sănătatea lui, în urma emiterii unei asemenea decizii.