Cum ţi se mai pare România?

Bucureşti, Centrul Vechi FOTO Ciprian Apetrei

Cum mi se mai pare România? Iată întrebarea la care răspund de multe ori de fiecare dată când revin acasă. Şi pe care mi-o adresez şi eu din când în când. Diversă, într-o mişcare continuă, într-o veselă harababură.

Cu mulţi oameni inimoşi care se luptă cu dinţii să îşi facă o viaţă frumoasă şi cu prea mulţi politicieni care se luptă să le fure cât mai mult din ceea ce reuşesc să agonisească. O ţară a contrastelor, cu locuri încântătoare şi altele înfiorătoare. Fără un mijloc, fără un echilibru clar. O ţară unde străinii vin cu plăcere, unii şi rămân, dar de unde românii pleacă pe capete. Ce bine că ai scăpat de aici, mi se spune des. Te-ai mai întoarce, totuşi?, este următoarea întrebare. Nu ştiu să răspund clar la nici una dintre aceste întrebări. Din ultima călătorie am decupat câteva tablouri, sper să vorbească ele despre mon cher pays de tous les contrastes.

Bucureşti. În faţa Primăriei generale este o groapă mare. Foarte mare. Şoferii o cunosc, o ocolesc, viaţa merge mai departe. În dreapta gropii, grădina publică Cişmigiu este superbă. Virez la dreapta. Mă apropii de un semafor. Din spate se apropie vertiginos o altă maşină. Claxonează. Apăsat. Până la semafor mai sunt doar câţiva metri. Mă uit în oglindă. La volan o doamnă respectabilă, machiată şi proaspăt coafată. Arată ca o naşă de botez. Îmi adresează nişte expresii din care deduc că are cunoştinţe teologice. Mă bufneşte râsul, sunt la un pas să trec pe roşu. Pe Calea Victoriei, pistă dublă de biciclete, oameni veseli şi coloraţi care se plimbă cu ele. Cafenele frumoase pe trotuar. Ochelari de soare, bărbi de hipster, eşarfe. Clădiri franţuzeşti, multe renovate, unele în paragină. Câteva biserici ortodoxe. Maşini de ultimă modă. Două, trei străzi mai departe căruţe. Care trec, trase de cai mânaţi de vizitii murdari care cântă manele. În ele, copii care râd zgomotos. Contrastul este enorm. Casc gura. Mă holbez. Aşa cum merit, dau într-o groapă. Reduc fără să vreau viteza. Cei din spate, care au ocolit groapa, mă claxonează. Cât pot de tare. Sunt probabil înhăitaţi cu naşa. Îi cunosc deja, sunt acele persoane amabile care la semafor presupun că eşti daltonist, nu distingi culorile, şi îţi indică prin mijloace acustice apariţia lui E verdeeeee bă! (boule)

Făgăraş. Oraş post industrial, unde fostul combinat chimic nu a fost dărâmat. Doar abandonat. Lângă ruinele lui trăiesc, într-o sărăcie incredibilă, o mulţime de oameni. O ţigănie, în care stau romi doar în capul unor activişti. O parte dintre ei muncesc la câmp. Pe caniculă, i-am văzut scoţând cartofi. Munca de câtăva ore a unui tractor o făceau în câteva zile câţiva oameni, muncind ca nişte animale de povară. Printre clădirile sinistre, din care a rămas în picioare doar ce nu s-a putut fura, pasc cai. În mijlocul drumului naţional, care trece prin centrul oraşului, împărţind în două blocurile gri, se află o catedrală. Mai potrivită ca dimensiuni cu Parisul decât cu Făgăraşul. Cu turle enorme, aurite, care sclipesc fără să înobileze drumul plin de gropi din faţa sa. Nici şaormeria aflată chiar lângă uşa de intrare, unde este mereu plin. La şaorma, nu la intrarea în biserică. Greu de observat pe lângă ea, modestă prin comparaţie în dimensiuni, cetatea medievală frumos restaurată este o bijuterie arhitectonică. Care merită vizitată. Iar dacă aveţi pe cineva care să vă îndrume, după câteva străduţe găsiţi un restaurant minunat, cu produse ale cultivatorilor din zonă, cu mâncare de casă şi servire atât de plăcută încât veţi crede că sunteţi în vizită la o mătuşă al cărei nepot preferat sunteţi. Se numeşte Terra. Nu vă uitaţi la ieşire la clădirea din faţă. Nici la cea din dreapta sau stânga. Cei care stau acolo au restaurantul în drum. Şi sufrageria.

Reuşita plimbării ţine de tehnici kirigami, trebuie să decupezi şi să pliezi cu grijă ceea ce vezi şi vei obţine o imagine plăcută. Un echilibru personalizat. O Românie frumoasă. Cea pe care vrei să o vezi, o uşoară contrafacere, ca un indrăgostit care îşi vede iubita prin ochii sentimentelor.

Sinaia. O doamnă elegantă intră, însoţită de un căţel mic şi pufos, în restaurant. Se înţelege cu ospătarul într-o engleză prescurtată şi gesticulata cu multă amabilitate. Aude vorbindu-se franţuzeşte la una dintre mese. Se apropie şi întreabă:

- Ah, ce încântare, sunteţi francezi?

Cei de la masă izbunesc în râs.

- Bună întrebare, i se răspunde.

- Suntem aşa: români care locuim în Franţa şi o franţuzoaică care urmează să se mute în România. Dumneavoastră?

- Eu sunt elvenţiancă de limbă franceză, cunosc foarte bine România, pe care o vizitez des. Acum stau la acest hotel şarmant de o lună şi voi mai sta încă cel puţin două. Scriu o carte despre familia regală a României, pe care o cunosc foarte bine. Vă felicit pentru decizia de a vă muta în această ţară, veţi fi încântată. Am călătorit prin multe ţări, de pe toate continentele, Parisul este cu siguranţă cel mai frumos oraş din lume, dar căldura şi amabilitatea românilor vă vor cuceri.

Hotelul este parte a complexului Peleş, cândva a adăpostit un corp de gardă. Mai erau câteva zile până la Ziua Monarhiei. Afară ploua blând şi răcoros. La o altă masă un grup vesel de turişti bulgari se lupta cu meniul în limba engleză.

Ploieşti. Trec pe lângă un banner electoral de pe care mă priveşte un cetăţean. Rozaliu, bine hrănit, mă priveşte cu aroganţa celui care a fost cadru de conducere şi pe vremuri şi este şi acum. Şi crede că va fi mereu. Nu îmi cere votul, mă anunţă că îşi mai doreşte o funcţie. Lângă mine, un austriac care nu îl cunoaşte îmi spune: Acestor porci comunişti trebuia să le daţi foc imediat după Revoluţie. Eu, ce să îi răspund? Că până să ne căutăm noi de chibrituri, dumnealui şi acoliţii ne-au lăsat fără bani de benzină? Şi că apoi am uitat?