Ce se întâmplă când moare un om de nimic. Mai nimic

Abia acum îl citesc pe Oblomov. Am văzut filmul lui Mikhalkov de demult, la o vârstă când nu am înţeles nimic din el. Am văzut punerea în scenă a lui Alexandru Tocilescu. Mi-a plăcut mult prima parte, mai puţin a doua, deloc sfârşitul.

Dar Oblomov este o carte groasă. Până s-o termin, am recitit Povestea unui om leneş a lui Creangă. Am învăţat mereu la şcoală, şi nu numai, că povestea asta este o poveste moralizatoare care combate lenea. Oare? Mă ambiţionez să citesc povestea lui Creangă altfel, invers. Povestea unui om leneş este un Oblomov de trei pagini. Povestea unui om inutil. De aceea este şi atât de scurtă.

Nişte săteni se hotărăsc să spânzure un om grozav de leneş. Îl urcă în căruţă şi pornesc spre locul cu pricina. Pe drum se întâlnesc întâmplător cu o cucoană căreia omul i se pare mai întâi bolnav şi care se oferă să-l adăpostească într-un hambar şi să-i dea de mâncare posmagi. Leneşul refuză ideea de a-şi înmuia singur posmagii şi îi îndeamnă pe oameni să-şi termine treaba începută. Cucoana pleacă mai departe pe drumul ei, iar oamenii îl spânzură pe leneş. Cam atât…

Poanta poveştii nu este, cred eu, în celebra replică: „Dar muieţi-s posmagii?”. Acesta este doar un pretext. Leneşul / inutilul e politicos. Evită un răspuns direct ca să nu jignească. Şi e uşor amuzat în drumul său spre propria moarte.

„ - Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur ori ba? (n.n. – îl întreabă cei care îl duc la spânzurătoare în urma discuţiei pe marginea ofertei făcute de cucoană).

-         Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”

Georgel nu ştiu cum din Pantelimon, dintr-un bloc oarecare de peste drum de parcul Morarilor sau cum s-o mai fi chemând acum, pe care l-am întâlnit după ce murise deja, aduce cu leneşul lui Creangă prin totala lui inutilitate. Şi prin umorul involuntar al poveştii sale.

Pentru Georgel nu ştiu cum nici măcar n-ar fi trebuit să ne cheme noaptea de acasă. Nu te cheamă de obicei pentru o sinucidere. Numai că Georgel nu ştiu cum a avut mica lui enigmă.

Nimic nu indica altceva decât o sinucidere. Doar că Georgel nu ştiu cum era întins pe spate într-o cameră, înjunghiat în burtă şi fără niciun cuţit lângă el. Aici era enigma lui, semnul lui de întrebare. Pe de o parte.

Pe de altă parte, dacă cineva vrea să-ţi însceneze astfel o sinucidere, să te sinucidă, primul lucru pe care îl face este să îţi pună un cuţit în mână. E de bun-simţ, cum s-ar zice. Cuţitul din mâna lui Georgel lipsea.

Pe scurt, o să vă dau răspunsul. Nu e o poveste cu suspans. Georgel nu ştiu cum se înjunghiase singur în bucătărie cu un cuţit de bucătărie. Pusese apoi cuţitul pe bufet, ieşise din bucătărie, traversase holul şi intrase în camera de alături ca să moară acolo, întins pe podea.

Toată lumea era acasă. Nevasta şi soacra trebăluiau guraliv prin casă. Copilul, o fată de şcoală cu un oarecare handicap (fizic? psihic? amândouă? nu mai ştiu) îşi făcea temele. Tatăl socru se uita la televizor. Uşile erau deschise. Dar nimeni nu băgase de seamă.

Cum se explică enigma lui Georgel? Banal. Georgel pleacă din bucătărie – neobservat – lăsând cuţitul pe bufet. Soacra intră în bucătărie şi spală cuţitul. Nu ca să şteargă urmele. Pur şi simplu, eficientă, îl spală alături de celelalte vase. Şi nu observă că Georgel a murit. Că Georgel s-a sinucis. Cu atât mai mult nu îşi pune problema unui cuţit folosit pentru aşa ceva.

Am ridicat toate cuţitele din bucătărie. N-am reuşit să stabilim cu care s-a înjunghiat Georgel. Erau toate impecabil spălate.

Soţia şi soacra (ambele grase) se înghesuie la vorbă. Ca să explice. Se impune soacra. Soţia pare totuşi mai afectată sau cel puţin mai bulversată.

Georgel încercase să muncească. Nu mai ştiu exact ce. Probabil mai multe. Îmi propun să caut la un moment dat în arhivă. Acum sunt în concediu şi scriu din ce-mi aduc aminte. Georgel încerca să aibă o relaţie mai apropiată cu copilul. Ceva nu se lega nici aici. În casă nu se făcea extrem de util.

-         De nimic nu era bun!, zice soacra. Şi dacă nu-i spuneam...

Pe Georgel nu-l avantaja nici fizicul. Mic, sfrijit, agitat. Aproape static în agitaţia lui inutilă.

Soacra menţionează în treacăt pensia ei ca pe un trofeu. Carevasăzică Georgel nu aducea bani în casă.

-         Bea, domnule, bea mult!

-         Cam cât?

-         Bea şi două beri odată! (Nu se referă la beri de doi litri, ci la berea clasică de jumătate de litru.)

În timpul discuţiei Georgel nu ştiu cum e întins pe spate în camera unde a murit. Se cercetează spaţiul din jurul lui. I se scot uşor hainele.

În sufragerie tata-socru stă absent (un început de boală degenerativă?) într-un fotoliu cu telecomanda în mână. Spune câteva fraze care nu au legătură cu întâmplarea. Şi probabil cu nimic altceva.

Georgel nu ştiu cum stă în continuare întins la locul lui. Medicul legist nu i-a terminat încă examinarea fizică externă.

Fetiţa doarme în ultima cameră pe un fotoliu rabatat. Nu s-a trezit deloc.

În sfârşit, Georgel nu ştiu cum e introdus în sacul de unică folosinţă cu fermoar, sigilat, pus pe targă, coborât la parter şi urcat în maşina Institutului de Medicină Legală.

Cucoanele vin cu noi la sediul poliţiei să dea detalii în scris. Drumul lor se desparte de cel al lui Georgel. Fără multe regrete.

Asemenea cucoanei din povestea lui Creangă. Plină de certitudini şi extrem de conştientă de rolul ei social. Foarte pricepută la cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe lume. Şi la ce ar trebui să facă lumea, ceilalţi mai ales. Gata să-şi asume un act caritabil. Dar nu tocmai gata să-l ducă până la capăt. Drumul ei se desparte de cel al leneşului fără regrete.

„Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.

Şi iacă aşa a scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.”