Este strigător la cer când susţinătorii unui preşedinte bădăran, al cărui limbaj suburban nu făcea cinste nici măcar celor mai duri băieţi de cartier din Berceni, vorbesc acum despre „birjerismul” lui Ilie Năstase. După ce omul a transpirat pe toate terenurile de tenis ale lumii, acum este umplut de zgură în propria ţară. Sigur, Năstase a scos pe gură o înjurătură. Ce surpriză, hai să îl scoatem afară din ţară cu şuturi în fund!

Brusc toţi fandosiţii din mass media mioritică, graseiatorii de panseuri bâlbâite se simt ofensaţi. Înţeleg că în Marea Britanie, unde regina mamă vorbeşte numai în sonete shakespeariene (el însuşi un vulgar de mare calitate), nimeni nu mai spune obscenităţi. Dar la porţile Orientului singurul lucru care ne-a mai rămas este un „hai, sictir!” scos din adâncurile sufletului. Las la o parte faptul că arbitrii au favorizat-o în mod evident pe Konta în meciul cu Sorana Cîrstea şi că Năstase a fost admonestat sistematic de către forurile specializate din Albion, unde acest sport se practică numai de către de domni. E dreptul lor să o facă.

Dar de ce ne place nouă să scuipăm pe statui şi să murdărim, aidoma unor păsări nesimţite, soclurile celor care ne-au adus prestigiu, nu înţeleg. De fapt nu am lăsat niciun idol în urmă fără să îl pângărim. Ca nişte hiene care se aruncă pe cadavre, ca nişte vulturi hoitari care nici nu aşteaptă să moară animalul bolnav, feluriţi simandicoşi ai nobilimii dâmboviţene strigă din gură de şarpe că Năstase ne face de ruşine.

Pe Caragiale l-au umilit contemporanii, l-au acuzat de plagiat, l-au umplut de zoaie, până când omul şi-a făcut bagajele şi a plecat în Germania. Pe Cuza, după ce a creat România modernă, l-au scos din ţară cu pistolul la tâmplă şi l-au alungat ca pe un gunoi lipsit de importanţă. Brâncuşi şi-a luat catrafusele şi a pornit pe jos spre Franţa, unde i s-a făcut loc în cultura înaltă, în timp ce în propria-i ţară era etichetat drept ţăran incompetent. Sute de intelectuali români au plecat în vremea comunismului din ţară după ce au fost făcuţi troacă de porci. Nu mai vorbesc de milioanele de oameni de calitate, care şi-au luat lumea în cap după 1989, sătui de gesturile compatrioţilor şi de aprecierea „Patriei recunoscătoare”.

Poate că Năstase nu mai reprezintă pentru unii nimic. Dar pentru mine este imaginea copilului care şi-a depăşit condiţia socială, dovada vie că oricine poate să-şi atingă potenţialul, dacă societatea în care trăieşte îi oferă această oportunitate. Dovada este o carieră impresionantă, în care Năstase a câştigat peste 100 de titluri ATP, mii de alte meciuri, dintre care cea mai memorabilă este fantastica victorie de la French Open din 1973, când nu a pierdut niciun set. Acum toate astea nu mai au nicio valoare. Poate ar trebui să ne întrebăm ce au făcut scrobiţii care au condus România în ultimele decenii pentru sutele de mii de copii din categoria lui Năstase?

Asta să fie România? Ţara în care, dacă faci ceva bine, se va găsi cineva să te scuipe în faţă?!

Am uitat că porecla lui Năstase era „Nasty”, care înseamnă tocmai rău de gură? Ne supărăm pe el că e rău de clonţ, dar când bufonadele lui Năstase îi făceau pe comentatorii sportivi din întreaga lume să vorbească despre România erau bune?

În cele din urmă, cei care n-aţi înjurat niciodată, scuipaţi-l primii pe Năstase!