A dat Dumnezeu o zi de drum însorită pe neaşteptate şi scăldată într-o lumină de vis încât am văzut şi fluturii primi, zburând fericiţi. Uitasem toate grijile şi mari şi mici care ne macină zilele ca o moară neferecată şi duşmănoasă şi nu-mi mai luam ochii de pe pustiurile Câmpiei Bărăganului şi apoi de pe colinele şi dealurile argeşene şi vâlcene - şi nu pot să nu recunosc cum cotrobăiam cu privirile lacome grădinile şi ogrăzile caselor care, ciudat, deşi era zi de lucru în toată regula, îmi apăreau străine şi uitate, parcă, de gospodarii lor pe care nu mă înduram să nu-i întâlnesc.

Ei bine, tristeţea singurătăţii m-a însoţit un drum întreg, şerpuind mai ales printr-o poveste ireală pe care mi-o aminteam, dezamăgit, spuzită odată de lumea care atâta aştepta, ca să răsară soarele de martie, cu o încurajatoare poftă de viaţă ca să iasă la lumină.

Nu bănuiam, în clipa aceea, că nici casele nu mai erau însufleţite de cineva. Să fi început să fie vândute şi ele ca pământurile Bărăganului şi Câmpiei Dunării? Să nu se fi întors acasă, măcar la un sfârşit de săptămână, o dată, într-o primăvară, sau măcar la începutul ei, nimeni, dintre copii şi nepoţi şi strănepoţi?

- Nu se mai întorc! – mi-a spus îngândurat un dascăl de ţară, fiu de ţăran olar şi jertfit pe altarurile satului său, nu se mai întorc! Abia aşteaptă să plece, dacă nu toţi, cei mai mulţi!... Nu se mai spune „abia aştept să mă întorc şi eu acasă”! A început să se uite acest gând. Acum, abia aşteaptă să plece, „moştenitorii, cum li se spune sau cum li se spunea. Nu mai vrea să fie mai nimeni moştenitor”, nu mai vrea să se mai încarce cu grijile acestei moşteniri în care intră, cel mai adesea, şi părinţi ţărani, şi bătrâni, nu mai vorbesc de străbunici, cu puţina lor viaţă, câtă le-a mai rămas şi cu nevoile lor.

Şi ne întoarcem la poezia lui Păunescu:

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Şi totuşi, ca să închei mai optimist pastelul cu garduri şi curţi şi case şi acareturi cuprinse de singurătatea veacului al XXI-lea, la noi, la ţară, să scriu aici, ca o mărturie în care mai scânteiază nădejdea, că am văzut în drumul meu făcut în zilele rupte din efemeritatea iluziei de viaţă a Bucureştilor, am văzut zic, urcaţi pe scări pitice, să cureţe prunii şi merii din două grădini cât palma din jurul caselor lor cu pridvor, doi bătrâni cu părul alb, ca şi când capetele lor ar fi fost printre crengile singurătăţii două caiere de măr înflorit.

Doi bătrâni care ţineau minte că în calendarul ţăranului era scrisă, atunci, chiar sărbătoarea curăţatului viţei de vie şi a pomilor roditori.

Doi bătrîni cu părul alb şi obrajii şi frunţile luminate de soarele lui martie 2017. Unul într-o grădină din Argeş, altul într-o grădină din Vâlcea.

Sau n-am nimerit eu zilele în care se mai lucrează în grădini la începutul acestui martie 2017?