Boala de care sufăr e una tare ciudată. A debutat super-violent şi în mai puţin de 2 săptămâni a fost nevoie de transfuzii de sânge. Chiar dacă toţi cei din jurul meu erau destul de îngrijoraţi de starea mea de sănătate, eu nu am fost deloc speriat. Ştiam că, în cel mai nefericit caz, tata ar fi fost cel care m-ar fi ghidat în lumea de unde nu se întoarce nimeni şi, în mintea mea, asta nu putea fi de rău. Gândul „cât de rău poate să-mi fie lângă tata?“ m-a făcut să fiu împăcat cu mine însumi şi să realizez cât de mult a contat el pentru mine. Faptul că înainte să plece a simţit nevoia să-mi lase mie, şi doar mie, „testamentul“ lui, adică să-mi spună ce trebuie făcut pentru binele familiei după ce el nu o să mai fie, mi-a arătat cât de mult am contat pentru el şi cât de multă încredere a avut în mine. Gândul transmis de tata cum că „cele mai importante lucruri în viaţă sunt Dumnezeu şi familia ta, m-a făcut să înţeleg mai bine rolul meu şi să mă bucur de vorbele mamei care consideră că eu „sunt răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile ei“. A mai fost nevoie să-mi apară-n vis, la câteva luni după ce a plecat în Marele Drum, pentru a mă face să înţeleg că nu de suferinţa mea avea nevoie, ci de acţiune, şi totul a fost aşa cum m-a rugat.  Ştiam că nu are de ce să fie supărat pe mine şi că m-ar fi ocrotit şi în lumea de dincolo cel puţin aşa cum a făcut-o în lumea de aici şi asta nu putea decît să mă bucure. Toate aceste gânduri, m-au făcut ca, în cele mai grele momente, să mă amuz de grijile prietenilor mei şi să le ignor temerile. Le-am apreciat prezenţa, căldura şi dragostea fără de care m-aş fi simţit abandonat.

În timp ce sângele din pungile de plastic era transferat către inima mea, vrând-nevrând, mi-am adus aminte de o mulţime de lucruri. Mi-am adus aminte de iubirile care m-au definit ca om, de zilele de săniuş de pe strada Movilei, de năzbâtiile făcute la mine-n cartier, de petrecerile cu gaşca, de mirosul gogoşilor făcute de mama în zi de sărbătoare, de senzaţia dată de firele de nisip fierbinte între degetele picioarelor şi de fluturii din stomac generaţi de emoţiile plăcute trăite. M-am gândit la viitorul celor dragi, la oamenii care cred în mine şi la Fundaţia în care lucrez. M-am gândit la munca colegilor mei din comunităţi, la tinerii cu care am lucrat, la oamenii super-mişto cu care Dumnezeu a hărăzit să mă întâlnesc, la vibraţiile sufletului generate de lucrul bine făcut şi la zumzetul dezbaterilor la care am participat. Mi-am reevaluat principiile de viaţă, greşelile, oamenii de lângă mine şi toate cele făcute şi gândite. La toţi, şi la toate, m-am gândit numai cu zâmbetul pe buze şi nimic, chiar absolut nimic, legat de certuri, duşmani sau alte asemenea nimicuri nu au avut loc în mintea şi-n sufletul meu. Atunci am înţeles cât de mult timp am pierdut pe chestiuni care nu lasă nicio urmă serioasă în existenţa mea şi mi-am promis să creez cât mai multe momente care să-mi provoace zâmbetul, conştient fiind că la următoarea cumpănă va fi nevoie de ele pentru a-mi încălzi sufletul.

Ceea ce mă defineşte ca om, acum după ce boala m-a trezit din senzaţia nemuririi, este bucuria pe care o trăiesc în fiecare dimineaţă că am mai primit o şansă, mare cât o nouă zi, în care pot face ceva bun pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Astăzi fac 41 de ani, timp în care am reuşit performanţa nedorită să fac tone de greşeli şi să dezamăgesc o mulţime de oameni. Celor faţă de care am greşit, le ofer sincerele mele scuze. În cei 41 de ani am iubit, şi mă bucur că încă o fac; mi-am apărat principiile şi mă rog să nu uit să o fac şi de acum înainte; nu am trecut peste nedreptăţile comise celor din jurul meu, şi am oameni  care mă obliga s-o fac şi de acum înainte; am respectat pe cel de lângă mine, chiar şi atunci când el m-a jignit, şi sper să reuşesc să o fac şi pe viitor; nu am făcut rău conştient nimănui, şi mă lupt cu mine însumi să nu o fac vreodată; mi-am cinstit familia şi prietenii cum am ştiut mai bine, şi visez să merit să pot fi în jurul lor până la final; mi-am iubit neamul şi ţara, şi sunt sigur că o voi face şi de acum înainte.

Habar nu am dacă o să apuc 42 de ani şi nu asta e important pentru că sunt conştient că sunt la mâna Bunului care poate decide oricând că planul lui cu mine s-a terminat. Îmi propun ca în anul în care tocmai păşesc, să reuşesc să-mi produc cât mai multe amintiri plăcute, să iubesc şi să fiu iubit, să (mă) bucur pe cei din jur, să pot să mă uit în oglindă după ce fac ceea ce fac fără să-mi fie ruşine de mine şi mai ales să trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.

Ceea ce mă defineşte ca om, acum după ce boala m-a trezit din senzaţia nemuririi, este bucuria pe care o trăiesc în fiecare dimineaţă că am mai primit o şansă, mare cât o nouă zi, în care pot face ceva bun pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Ceea ce doresc şi vouă....