Eram în clasa a 6-a la Revoluţia din 1989. Iar în anii ce au urmat, pe măsură ce creşteam şi am ajuns la liceu, îmi amintesc că mi-a fost greu să mă adaptez la acest stil nou de glume.

Acum, brusc, era ok să râzi de cineva, altfel decât o făceam înainte, ca orice copil. Cu mai multă nepăsare, asta e clar. Ba chiar cu cât era aluzia mai grea şi bătaia mai pe şleau, cu atât erai mai admirat. Iar apărarea... devenea ceva strategic. Cum să răspunzi ca să fie bine? Să ataci şi tu la fel, în acelaşi stil ca să muţi centrul de atenţie şi să laşi publicul mut de admiraţie pentru ascuţimea minţii tale sau pentru strategia agresivă de care nu te-ai sfiit să faci uz? Sau să îţi păstrez bunul simţ cu care erai obişnuit, ceea ce evident ar fi însemnat să accepţi că se va râde de tine mult timp de atunci încolo?

Oi fi simţit doar eu trecerea aceasta, nu ştiu. Cert e că şi astăzi mă întreb dacă i-a mai fost cuiva greu cum mi-a fost şi mie. Azi dimineaţă, în autobuz am auzit nişte glume care m-au dus cu gândul la tot acest tablou din vremurile comuniste. Urâte vremuri, dar uneori văd lucruri mai urâte azi. Nimic nu e perfect, nici idilic - nici vremurile apuse, în general, nici cele de azi, asta e clar. Însă parcă oamenii, deşi trăiau izolat, fiecare separat în apartamentele lor ca nişte cutii de chibrituri, aveau şi îşi păstrau totuşi acele câteva legături, puţine, cu prietenii apropiaţi, dar nu făceau glume pe seama celorlalţi în public fără jena de a afişa răutate sau dorinţa chiar de a umili.

Evident, veţi spune că erau şi constrângeri de toate soiurile pe vremea aceea. Orice spuneai putea la un moment dat să te facă suspect, prin urmare era logic să fii reţinut, să nu vorbeşti de eventuale rude pe care le aveai în străinătate sau despre orice altceva care putea fi interpretat ca fiind împotriva sistemului. Aşa este, însă toate aceste restricţii generale au făcut, poate, şi ca oamenii între ei să se trateze mai frumos, pentru că nevoia de a învinge în public pe cineva prin aplicarea unor miştouri şugubeţe nu avea de ce să existe, atâta vreme cât oamenii între ei erau solidari, ei luptau în interior nu unii contra altora, ci fiecare cum putea, în vis sau în realitate, împotriva sistemului absurd comunist.

Şi ca să mergem şi mai departe, în istorie, ne putem aminti de alte vremuri, şi mai trecute, când o vorbă aruncată mai strâmb putea însemna un duel şi o moarte. Sau râsul în public de cineva însemna umilirea de neşters a persoanei în cauză, uneori urmată de sinucidere. Oamenii erau mai sensibili, de fapt, mai curaţi aş zice, şi unii, şi alţii, şi jignitorii, şi jigniţii.

Azi, tot acest proces de „făcut mişto” ascunde în spatele său o răutate de cele mai multe ori gratuită din partea celor care îl aplică în diverse ocazii şi la diverse intensităţi, şi totodată, o uşoară îngroşare a obrazului şi din partea celor jigniţi, căci altfel cum ar putea supravieţui?

Îmi amintesc replica magistrală pe care o auzim şi azi: „Hai măi, că am făcut mişto, de ce te superi? Era o glumă.”

Desigur, ştim cu toţii însă că cele mai serioase lucruri se spun, dintotdeauna, în glumă.

Aici se ascunde de fapt un om care vrea să ţintească undeva dar la o adică, se va ascunde în spatele miştoului pe care tu eşti de vină că nu ştii să îl înţelegi, iar pe partea opusă, cel atacat va fi mereu pus în postura de a lua gluma în serios, de a răspunde pe măsură sau pe lângă măsură, după putinţe, sau de a nu mai lua nimic în seamă.

Acum, că recitesc tot ce am scris, devine greu şi pentru mine să mai glumesc...

Cert este că deschiderea la noua societate, la democraţie a însemnat şi asta. Că avem dreptul să râdem de cine dorim, mai cu aplomb şi mai deschis decât o făcusem până atunci, mai cu stil, să ne arătăm dibăcia. A însemnat şi faptul că am trecut la judecarea celorlalţi fără scrupule şi ne-am simţit prin asta mai liberi sau chiar mai inteligenţi.

O nouă faţetă a adaptării la noua societate după revoluţie este şi aceasta, adaptarea noastră a tuturor la „mişto”.

Monica-Elena Cotei
Studentă Masterat Social Media şi Marketing Online, SNSPA

 

 

   
monicaelenacotei.wordpress.com
linkedin.com/in/monica-elena-cotei-380312a2/
facebook.com/monica.elena.cotei