Alina Mungiu-Pippidi: O moarte de o mie de euro

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinta Societăţii Academice din România (SAR)

Statul nostru poate fi două lucruri pe legislaţia actuală: un mecanism de represiune contra cetăţenilor, dacă legile actuale s-ar aplica, şi un mecanism de extorsiune (transferul puterii discreţionare în venit material), dacă legea nu se aplică. Nu poate fi un mecanism de construit autostrăzi, de organizat spitale sau şcoli, sau măcar de cheltuit fonduri europene.

Am condus duminică noaptea, în timpul meciului România-Albania, spre reşedinţa mea de la ţară, direct de la aeroport, pentru că aveam o datorie de plătit. În timpul misiunii mele din Mexic, bătrânul îngrijitor al casei, stabilit acolo din 1970, şi-a găsit să moară, fără să se gândească ce enorme complicaţii birocratice ne lasă moştenire. Dar şi ce lecţii vom învăţa din moartea asta, pentru că nu am mai îngropat pe cineva de douăzeci de ani.

Nea Nelu avea 88 de ani, fusese veteran de război, deţinut politic şi vota cu ţărăniştii, pe vremea când mai erau. Nu fusese însurat cu îngrijitoarea noastră, care era titular de drept, numita Irina, deoarece în anii şaptezeci, când li s-au adunat destinele, nevasta îl lăsase şi nu mai ştia pe unde e, dacă e vie sau moartă. Chiar când ea a murit d-adevăratelea, el nu a intrat niciodată în posesia certificatului ei de deces. Nelu era un bun instalator, foarte priceput la cules ciuperci de pădure şi stâlpul cârciumii de lângă primărie. S-a instalat, deci, cu Irina, care era văduvă cu acte, în casa zisă a îngrijitorilor de pe proprietate şi acolo a rămas timp de aproape cincizeci de ani. Eu l-am cunoscut când m-am măritat în 1993, şi de atunci am coabitat destul de bine. După pierderea ei, nu mai ieşea din casă, a refuzat să se mute la azilul privat, plătit de mine, şi nu mi-a rămas decât să-i iau un îngrijitor care să vină zilnic să aibă grijă de el.

De la rătăcirea primei neveste, viaţa lui Nelu a intrat într-o lungă paranteză birocratică în care s-a afundat tot mai mult în partea clandestină a societăţii. Pe baza livretului militar, a căpătat pensie de veteran – singura pe care o avea, că întreprinderea socialistă unde lucra a închis în 1990, când mai avea doi ani până la pensie, întârziată de anii de Gulag, pentru care nu a avut niciodată destule acte ca să primească vreo compensaţie. Nefiind însurat cu Irina, nu avea domiciliul la noi. Nici el, nici ea nu aveau certificate de închiriere pentru bunul motiv că nu închiriau: stăteau pe gratis, conform unei înţelegeri informale făcută în anii douăzeci cu părinţii ei. Era un contract nescris, mai tare ca unul înregistrat: murind, Irina a lăsat sarcinile de îngrijire unei nepoate, Doina, care a venit vreun an să muncească în schimbul chiriei, deşi eu am dat-o afară din prima, zicând că îl ţin pe Nelu pe gratis şi îmi iau o femeie cu plată (ea nu voia să ia bani de la mine). Ca să capete subvenţia de gaz la care au dreptul pensionarii, a trebuit la un moment dat să facem un contract de închiriere fictiv, cu valoarea de un leu, care trebuia reînnoit anual. Am sărit un an, că eram în America, şi i-au retras lui nea Nelu subvenţia de gaz. A pus atunci o conexiune să fure de la contor, şi Gaz de Suez l-a prins şi i-a tăiat gazul, lăsându-l pe un om de 80 de ani singur în pădure, în iarna lungă din Carpaţi, unde ursul venea adesea să îi fure slănina din magazia de iarnă. Dar Nelu avea zile, dovadă că am văzut cu oroare la ştiri acum câţiva ani un fag trântit de furtună peste bucătăria lui de vară, căzut atât de aproape de casă că nu a putut ieşi până nu au venit pompierii.

Ai fi zis că, odată cu moartea lui, totul se încheie. Dar, deşi devotatul îngrijitor era o rudă de drept – aveau acelaşi nume de familie – complicaţiile au apărut de abia după aceea.

Nelu avea buletinul expirat de douăzeci de ani. În mod ciudat, deşi la alte naţiuni nici nu există buletin, doar certificat de naştere, permis de conducere şi paşaport, pentru cine vrea să călătorească, în România buletinul expiră şi trebuie reînnoit la zece ani. Nu o făcuse, deci legal nu locuia acolo şi nu locuia nicăieri. Medic de familie nu avea: am sunat pe unul când am vrut să îl duc la azil, şi, după ce i-am promis diverse, a acceptat să îmi dea hârtia însoţitoare – nici la azil privat nu se putea fără – numai că nu s-a mai făcut transferul şi pierdusem legătura. Nepotul a avut noroc cu poliţia locală, deja decimată de DNA, care i-a umflat pe toţi şefii ei de curând, au sunat poliţiştii la doctor şi i-au spus să îi dea certificatul. Dar asta nu a rezolvat decât o parte din problemă, pentru că actele necesare la înregistrarea unui deces la primărie sunt următoarele:

• Certificatul medical constatator al decesului, semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea;
• Certificatul de naştere şi de căsătorie, după caz;
• Actul de identitate sau în lipsa acestora declaraţie scrisă în care se precizează motivul neprezentării acestora şi datele de stare civilă ale decedatului;
• Livretul militar sau adeverinţa de recrutare, după caz, pentru persoanele supuse obligaţiilor militare;
• Paşaportul, carnetul de identitate sau legitimaţia provizorie în cazul cetăţeanului străin;
• Dovada eliberată de poliţie sau de parchet din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre deces (când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum şi cazul găsirii unui cadavru);
• Dovada eliberată de parchet în cazul în care decesul nu a fost declarat şi înregistrat în termenele legale;
• Hotărârea judecătorească de declarare a decesului rămasă definitivă şi irevocabilă în cazul persoanelor pentru care s-a declarat judecătoreşte dispariţia (nu era cazul).
• Fotocopia actului de identitate al declarantului.

Din fericire, firma funerară avea intrările ei, altfel o mie de ani nu se reuşea încasarea ajutorului de înmormântare în valoare de 2.681 lei. Iar nepotul ştia numele părinţilor şi bunicilor lui Nelu, toţi vechi în oraş, îngropaţi în cimitirul local, numai că la noi statul nu caută în hrisoavele lui, te pune pe tine să le aduci. Pentru înmormântare au trebuit alte acte:

• 1. Act de concesiune (original) – fusese al soţului Irinei, mort în 1968
• 2. Contract de închiriere a unui loc de înmormântare (original)
• 3. Ultima factură care dovedeşte plata taxei de întreţinere la zi (de la moartea Irinei nu mai plătise nimeni)
• 4. Adeverinta de înhumare (original) – firma s-a ocupat.
• 5. Certificatul de deces (original si copie).

L-au depus la capelă, pentru care a trebuit, în plus:

• 1. Act de concesiune (original)
• 2. Contract de închiriere a unui loc de înmormântare (original)
• 3. Ultima factură care dovedeşte plata taxei de întreţinere la zi
• 4. Adeverinţa de înhumare (original)
• 5. Certificatul de deces (original si copie)
• 6. Actul de îmbălsămare (original)
• 7. Autorizaţie de depunere la capelă (original) – se eliberează de către Direcţia de Sănătate Publică, serviciul inspecţia sanitară.

Luni dimineaţa am intrat în casa îngrijitorilor cu nepotul, ca să lichidăm toate socotelile.

Mi-a explicat că nu îl poate moşteni pe unchi, deoarece mai trebuiau n acte şi tot ce ar fi putut lua erau 450 de lei, ultima pensie. Socotise împreună cu funcţionara că, dacă plătea pentru toate actele lipsă, ar fi rămas doar cu 50 de lei, în ipoteza că nu ar fi trebuit să dea nici un bacşiş.

Or, bacşişul fusese necesar peste tot, mai puţin la poliţie. Chiar firma privată de îmbălsămare luase şi ceva în mână, la fel cabinetul falsului medic de familie, primăria, cimitirul (unde îi ceruseră iniţial 800 de lei, pe urmă au scăzut la o sută, pentru ca să consimtă să mute pe unul pe care-l îngropaseră deasupra Irinei), popa, pe lângă taxa semioficială cu factură, şi groparii, pe lângă costul oficial al înmormântării. Nepotul era, ca atare, foarte jenat, pentru că, deşi înmormântarea costase 4.600 de lei, nu avea să îmi dea facturi nici de jumătate, şi folosise oricum cei 2.600 de la stat împreună cu ce mai avea pus deoparte. Am fost amândoi de acord că nea Nelu ar mai fi încercat să trăiască vreo sută de ani dacă ştia la ce cheltuieli ne pune.

La mijloc nu e nici un om politic pe care să dăm vina. De asta nu mai semnează nimeni nici un act astăzi, fug toţi ca de dracu‘, nu că sunt toţi corupţi, nu că are DNA ceva cu ei, ci că starea de normalitate birocratică la care trebuie să consimţi printr-o semnătură este de fapt imposibil de realizat. Nu poţi certifica ceva ireal fără să intri în alte încurcături. Suntem neperformanţi pe fonduri europene pentru că ele ne obligă la o existenţă formală integrală, când noi am găsit un echilibru doar cu una informală. Formalitatea la noi nu e posibilă, pentru că nivelul ei a fost deliberat creat ca inaccesibil, ca un control al statului asupra societăţii, în comunism, şi ca un stimulent pentru plăţi informale, după aceea. Statul nostru poate fi două lucruri pe legislaţia actuală: un mecanism de represiune contra cetăţenilor, dacă legile actuale s-ar aplica, şi un mecanism de extorsiune (transferul puterii discreţionare în venit material), dacă legea nu se aplică. Nu poate fi un mecanism de construit autostrăzi, de organizat spitale sau şcoli, sau măcar de cheltuit fonduri europene. Asta nu. Şi e uimitor că nimeni nu jeleşte acest eşec al statului de care toată lumea se loveşte zilnic, şi vezi lacrimi curgând doar când România pierde în faţa Albaniei la jocul de fotbal.

Puteţi comenta acest text pe România Curată