Este răzbunător pentru reuşitele oamenilor harnici şi creativi. Este un monstru cu propria familie şi un permanent factor de stres pentru colegii de muncă. Este şi ereditate în această agresiune patologică dar este si anxietatea unei vieţi ratate care intra în contradicţie cu imaginea perfectă despre sine.

Profesorul Francisc Josif Rainer a avut această preocupare întreaga sa viaţă. Rainer afirma că este „o ciudată ironie că omul modern s-a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui şi atât de puţin pe cea din lăuntrul lui“.[1] Oamenii şi-au pierdut liniştea interioară, calmul, şi uneori cumpătul în faţa unor situaţii mai grele. Rainer s-a folosit în viaţa sa de îndemnurile venite dinspre filozofia antică şi îndeosebi cugetările lui Marc Aureliu. Acesta încadra lupta cu ceilalţi, agresori permanenţi, unui adevăr uitat adesea: „ai un timp determinat de viaţă“ şi prin urmare nu-l irosi în confruntări sterile pentru întîietate într-o dispută sau o confruntare lipsită de mize în plan îndepărtat, singurul care contează. „Şi dacă nu pui calm în acest timp el va dispare şi tu vei dispare şi nu va mai reveni niciodată“. Timpul irosit într-o polemică alimentează disconfortul sufletesc şi este timp pierdut definitiv. De aceea „turbulenţele exterioare caută a le evita. Nesocotiţi pe acei care nu au un scop în viaţă către care să-şi îndreptate cugetarea. Cei care nu veghează la mişcările sufletului lor sunt neoameni.“ Ca să te îndepărtezi de astfel de oameni conflictuali „gândeşte-te să faci ce ai în inimă cu strictă şi simplă gravitate, cu libertate, cu dreptate şi a te urma în toate celelalte gânduri. Şi te vei uşura atunci când vei săvârşi fiecare acţiune ca cea din urmă a vieţii tale evitând orice murmur împotriva destinului“. Aşadar să nu îngrijoreze trecerile dificile aduse de hazard ci mai degrabă impasul în care intri singur, fără să-l fabrice vreo faptă omenească. Numai fapta omenească care agresează poate determina căderea. „Sufletul omului se coboară atunci când se irită din cauza oricărui eveniment“. De aceea Marc Aureliu, omul antic, recomandă şi îl îndeamnă pe omul modern să se îndrepte spre adevărurile simple: „geniul tău interior va rămâne la adăpostul hulei, nealterat, superior la plăcere şi la durere, să nu acţioneze nici la întâmplare, nici cu falsitate, nici cu şarlatanii, să nu se îngrijeze de ceea ce fac alţii, dacă fac sau nu; să accepte accidentele şi destinul ca venind de unde a venit el însuşi. Şi mai ales să aştepte moartea cu seninătate, nevăzând decât o dispariţie a elementelor, din care fiecare om e construit. Moartea conformă cu natura şi nimic nu e rău ce e conform cu natura“.[2]

Tradusă pe limba omului modern, îndemnul lui Marc Aureliu se regăseşte în anamneza făcută de Fr.Rainer la mijlocul anilor 1930: „toată mizeria socială şi economică de azi, haosul politic şi nenorocirile războiului nu sunt decât consecinţele lipsei de spiritualitate din omenire. Alergăm toată viaţa după fericire, căutând-o în afară şi nu ştim că ea este în noi“. Fericirea că stă ascunsă în noi „este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit şi aşteaptă să-l descoperim şi să-l cunoaştem.(...)Este o stare de conştiinţă pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru. (...) Oamenii au rămas numai cu conştiinţa animalităţii, cu eul personal, vizibil, cu carnea pe care ne-o arătăm unii altora. Şi cu toate acestea în profunzimea fiecăruia dintre noi există o forţă de o grandoare ce nu se poate concepe şi de o misterioasă sublimitate, care este eul veritabil, real“.[3]

Fericirea se regăseşte în liniştea cu care trăieşti, linişte care impune siguranţă în profesie şi curaj în confruntare cu viaţa, cu lumea. Primii paşi către această ascunsă fericire îi descrie Fr.Rainer astfel: „socoteşte-te singur demn de orice vorbire şi orice acţiune conformă cu natura. Nu te lăsa întors nici de critica unora, nici de şoaptele care pot rezulta... Dar, dacă este bine să lucrezi, ori să vorbeşti astfel, nu te socoti nedemn. Aceasta au propria lor călăuză lăuntrică şi ascultă de propriile lor instincte. Nu te nelinişti, dar mergi drept pe drumul tău, călăuzit de natura ta proprie şi natura universală: amândouă de altfel urmează o cale unică“.[4] Cale unică prezentă prin faptele tale şi viaţa pentru care lupţi.

Deşi a crezut toată viaţa sa în „solidaritatea sufletelor omeneşti“, Fr.Rainer ajungea, cu nouă ani înainte de dispariţia sa, la convingere că unii oameni „sunt făcuţi sufleteşte dintr-un material pe care ricoşează orişice idee largă şi generoasă“.[5]

Dr. Mina Minovici în lucrarea nebunia ca pericol social i-a considerat pe agresorii sociali drept alienaţi, adică „degeneraţi hereditar“. Aceştia sunt „produse hereditare, degradate ale rasei din care purced incapabili de a se adapta mediului ca refractari la ori-ce educaţiune din cauza insuficienţei organice, ei sunt victimele evoluţiei“. Nu înseamnă cu unii dintre ei nu pot parcurge cu precipitare două-trei licenţe, să-şi impună în mod agresiv propria lor imagine despre care au o părere foarte bună. Răstălmăcesc întotdeauna cuvintele şi evenimentele în favoarea lor, sunt sămânţă de scandal şi agresivitate, verbală şi fizică, uneori sunt conştienţi de reacţiile anti-sociale şi le cultivă pentru a-i anihila pe cei din jur, potenţiali concurenţi sociali. „Aceşti indivizi rău născuţi ca fizic şi mortal, sunt predispuşi de la naştere la nebunie şi petrec ca să zic aşa toată existenţa lor într-o stare permanentă de mânie rezonantă în diferite grade. Ereditatea morbidă este în cât-va acumulată în familia acestor alienaţi. Din copilăria lor arată cum facultăţile intelectuale sunt foarte inegale cântărite slab în totalitatea lor şi remarcabile  numai prin oarecare aptitudini speciale. La moral se constată la ei acelaşi contrast, alături de facultăţile afective, normal dezvoltate, ei prezintă instincte perverse, sentimente depravate, înclinări violente şi incoercibile, ei comit acte cu totul extraordinare, denotând o rea natură sau o absenţă complectă de simţ moral. Ajunşi la etatea pubertăţii, ei se remarcă prin excentricitatea şi dezordinile purtării lor. Susceptibili, iritabili, judecând totul cu pasiune, trecând repede prin sentimentele şi determinările cele mai opuse, întreprind lucrările cele mai diferite, adopt o profesiune cu ardoare pentru a o abandona curând fără motiv, se aruncă în toate excesele cu frenezie. Ei pun anarhia şi discordia peste tot unde se găsesc. Dacă sunt însuraţi ei fac din viaţa conjugală un adevărat infern. Sechestraţi într-un azil, ei devin nenorocirea acestor stabilimente“.

Trăsăturile de caracter ale unei astfel de patologii, scot în evidenţă reaua voinţă faţă de social şi sociabilitate. Astfel de persoane trec repede dintr-o extremă într-alta, schimbă cu repeziciune părerea asupra persoanelor şi lucrurilor, adesea le manevrează în favoarea lor. Sunt susceptibili (se cred urmăriţi de colegi sau prieteni), sunt iritabili într-o discuţie contradictorie pe care nu o pot coordona deşi nu au dreptate, recurg la violenţă când poziţia lor este pusă sub semnul exclamării. Sunt indisciplinaţi şi indisciplinabili, nu cunosc decât voinţa lor, nu recunosc regulamente, program de lucru, norme etc. Fericirea lor supremă consistă în a se crede tipuri perfecte de virtute, un model imaginar, introvertit, pe care caută să-l impună ca o recunoaştere celorlaţi, într-un mod adesea agresiv. Sunt mincinoşi, bănuitori, risipitori, neprevăzuţi, nu te poţi baza pe ei. Sunt prezumţioşi, falşi, fricoşi şi superstiţioşi. Devin afabili în momentul în care, persoane de care depind material sau social, îşi încrucişează părerile cu ei, dar sunt nemiloşi cu subalternii şi chiar colegii aflaţi pe aceeaşi linie socială sau profesională. „Sunt nesociabili la prietenie, indiferenţi pentru rudele lor, răi copii, răi bărbaţi, răi părinţi.

Inteligenţa acestor bolnavi nu funcţionează decât în sensul pasiunii lor; ideile lor mici, strâmte, minuţioase nu-i împiedică a se crede oameni capabili şi buni la orice. Mulţi dintre ei au ochii la pândă, geloşi, nu pierd un cuvânt, un gest al persoanelor ce-i înconjoară pentru a putea găsi un subiect de critică sau de plângere. Împinşi de caracterul lor răutăcios, simte necesitatea absolută de a contraria sau ataca pe cineva.

Sunt foarte abili în a se face consideraţi ca victime, reclamând neîncetat răutăţi sau acţiuni împotriva persoanei lor deşi realitatea susţine contrariul! Ei sunt într-o contrazicere perpetuă între vorbele şi actele lor. Sunt capabili de hoţii, escrocherii, crime, prostituţie de cele mai mari infamii pentru a duce o viaţă de plăceri fără muncă. Această lene nevindecabilă este cel mai mare caracter al bolii lor atât de periculoasă din punctul de vedere social. Această stare durează toată viaţa, sfârşind printr-o sinucidere sau prin complicarea cu alte boli mintale.

Pentru că în sistemul economic privat nu sunt primiţi(doar dacă nu sunt cumva proprietari ai afacerii sau rude cu aceştia), sunt aspiraţi de sistemul bugetar. Îi întâlnim în mediul cultural, în profesorat etc. Nu pot fi depistaţi deoarece boala lor nu corespunde maladiilor clasice.


[1] Arhiva Fr.Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 93
[2] Marc Aureliu  conf.Fr.Rainer, Arhiva Fr.Rainer, Academia Română, manuscrise,VIII, varia 3
[3] Arhiva Fr.Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 94.
[4] Arhiva Fr.Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 71.
[5] Arhiva Rainer, Academia Română, III, mss.3, fila 34.