Aduceţi justiţia în era digitală!

Fix acum o lună, de Sfânta Mărie, descălecam după o noapte de mers cu trenul la judecătoria unui orăşel din provincie. Trebuia să studiez un dosar civil, moştenire de familie, şi oricine a avut tangenţă cu retrocedările de teren pe Legea 18/1991 ştie că saga se poate întinde ani. Mulţi ani.

Pentru mine era prima oară când călcam într-o arhivă judecătorească, locul unde vieţuiesc grefierii, ultimii din lanţul trofic al justiţiei, şi dosarele lor. Mai bine zis, ale noastre.

După un colţ de scară, la parter, am intrat într-o sală amplă, dar claustrofobă. Dulapuri multe blocau perspectiva încă de la intrare şi doar într-un singur loc, era un fel de bord strâmt în care grefierele se strecurau pe rând să preia cererile şi să dea dosarele. Vânzoleală. Oameni cu robe şi oameni în civil. Hârtii. Multe hîrtii. Şi o singură masă cu bănci de jur împrejur la care ne înghesuiam să răsfoim cu toţii.

Primul lucru de care te loveşti e prezumţia de vinovăţie: completez şi semnez o cerere prin care mă oblig să nu mâzgălesc, să nu distrug sau să sustrag hârtii din dosar! După o secundă de perplexitate, mă conformez. Alt lucru care îmi atrage atenţia e anunţul cu fotografiatul interzis.

- Nu am voie să fotografiez documentele din dosar?
- Doar cu aprobare de la preşedinte, răspunde grefiera sec, acru ori poate doar sobru...

Când ai de citit un dosar de câteva sute de pagini ce pare scris într-o limbă străină, te cam pierzi. Multe din documente sunt note interne - de intrare, de transfer, despre instanţe etc. În fine, după vreun sfert de oră, parcă înţeleg mai multe din vraful de documente legate cu funie şi numerotate cu pixul. Din loc în loc, documentele stau să zboare. Notez în grabă numărul paginilor pe care mai târziu sper că le voi studia pe îndelete alătur de un avocat. Numerotarea se repetă şi bag de seamă că există ceea ce se poate numi volumul 1 şi volumul 2 al dosarului. Între timp, îmi este adusă şi partea a treia de undeva de la subsol, de către o doamnă care şchioapătă uşor şi se plânge colegelor că a căzut un raft peste ea în decursul operaţiunii. Murmur nişte scuze, deşi nu e vina mea. Atmosfera în general mi se pare supra-realistă...

În fine, am o listă cu vreo 30 de pagini de xeroxat şi întreb cum procedez. Pare că am deranjat teribil sau e atipică doleanţa mea pentru că mi se răspunde cu năduf:  

- Trebuie să faceţi cerere şi să notaţi numărul paginilor.

Revin cu cererea scrisă de mână, sunt ani de când n-am mai scris ceva serios pe hârtie... Subsemnata... mandantă în dosar nr... vă rog să...

- Şi să plătiţi 20 bani fila!
- Desigur...

Dau să scot portofelul exersând în gând tabla înmulţirii.

- Nu aici, mergeţi la Taxe şi Impozite!   
..??..
- E un ghişeu pe hol, pe undeva?
- Nu, ieşiţi în stradă şi după intersecţie mai întrebaţi.
- Nu se poate plăti online?, am eu o ultimă tentativă civilizatoare, panicată că la 12:00 se închide deja arhiva şi sunt contra-cronometru.

Nu mai primesc niciun răspuns, doar o privire revoltat-nedumerită a doamnei care vorbeşte precum arată: acru-sobru.

- Bun venit în lumea reală! îmi zice în schimb un tânăr de la masa unde se studiază dosarele.

Cu asigurarea că dacă întârzii peste ora de închidere o să mă aştepte, pornesc în căutarea biroului de Taxe şi Impozite. Îl găsesc la doar 10 minute de mers pe jos şi 3 localnici care mă îndrumă. Depun 7 lei într-un cont, să fie sumă rotundă, de 10 lei iau nişte bomboane că e sărbătoare şi poate mai îndulcesc atmosfera cea acră. Mă întorc la judecătorie, depun dovezile de bună credinţă în faţa grefierei şi aştept să iau xeroxurile.

Pauză. Nedumerire de ambele părţi şi un răspuns care mă loveşte în moalele capului:         

 - Nu vi le dăm azi.
- Eu doar azi am venit în localitate, nu sunt de aici.
- Vi le trimitem prin poştă la adresa din dosar.
- Bine, dar vă rog să nu dureze mai mult de o săptămână.

Şi-am plecat. Şi-am aşteptat o săptămână şi încă vreo două zile până am pus mâna pe telefon şi-am sunat la arhiva judecătoriei din orăşelul de departe.

- Bună ziua, am lăsat la dvs. o cerere pentru xeroxarea unor documente din dosar, voim să verific dacă le-aţi trimis.
- Nu le-am trimis, răspunde prompt vocea de la capătul firului.
- Păi de unde ştiţi, că n-am apucat să vă spun care e numărul de dosar??
- Nu am trimis la nimeni, pentru că băiatul de la xerox e în concediu. Reveniţi luni.

Şi revin. Întreb la arhivă, mi se spune să sun în altă parte la dna. I.Ş. Doamna nu ştie nimic, băiatul de la xerox tot în concediu e, aflu că e şi medical. Insist, zice să îi dau pe mail numărul paginilor, deşi există cererea la dosar.

Scriu mail şi aştept cu nerăbdare alte câteva zile. Nu de alta, dar pe baza acelor hârtii trebuie să fac o Întâmpinare pentru primul termen. Şi timpul s-a cam scurs. Nimic. Sun din nou. Aflu că are cererea pe birou, dar de o săptămână nu e lumină în beci şi n-au putut ajunge la dosar. Şi sunt mulţi alţii în situaţia mea, să mai aştept. Oscilez între enervare şi compasiune.

- Doamnă, eu vă înţeleg, dar spuneţi-mi şi mie ce pot face, că am termen în câteva zile şi trebuie să trimit întâmpinarea în instanţă.
- Faceţi cerere pentru un nou termen şi spuneţi că din motive obiective nu aţi putut studia dosarul!
- Motivele obiective fiind că băiatul de la xerox e în concediu şi dvs. nu aveţi lumină în beci??

Am primit plicul cu xeroxurile, după 3 săptămâni, fix în ziua când aveam termen la judecătorie şi nu mai aveam ce face cu ele.  Dacă mi se permitea să le fotografiez, rezolvam într-o oră... Dacă.
   
Protestul de ieri al grefierilor mi-a reactivat toată revolta şi lehametea. Ce-am păţit eu nu e o întâmplare, ci o stare generalizată în toate judecătoriile patriei. Şi nici măcar nu iau în calcul calitatea actelor de justiţie, ci doar cadrul de desfăşurare al ei! Oamenii se plângeau pe drept cuvânt că lucrează în condiţii insalubre şi bântuie şobolanii printre dosare. De partea cealaltă, şi noi ne plângem de ei atunci când interacţionăm, pe diverse motive: dosare pierdute în drumul arhivă-judecător, documente dispărute mai mult sau mai puţin misterios, adrese care întârzie, decizii consemnate cu întârziere sau aiurea...
 
Şi atunci întreb: când de greu şi de costisitor e să aducem justiţia în era digitală? Ca fiecare arhivă judecătorească să aibă nişte scanere şi toate dosarele să fie uploadate în reţea, cu pdf-uri read-only şi accesate pe bază de user/parolă sau QR personalizat? Cu puncte de acces digital în cadrul instituţiilor conexe – Judecătorie, Tribunal, Parchet, Poliţie etc? Ar rezolva mult din partea de dute-vino cu dosarele care, desigur, vor sta cuminţi şi în format fizic pe rafturile, de preferinţă, nebântuite de şobolani... 

Cred că mai mult decât finanţe, un soft şi o minimă tehnologie, e vorba de mentalitate, de dorinţa noastră de a face pasul cu adevărat în era în care trăim.