Şi totuşi eşti conştient că sunt foarte mulţi oameni care au nevoie de ajutor şi nu îl primesc de la nimeni... Mă refer aici în special la copiii, a căror unică „vină” este de a se fi născut la momentul şi locul nepotrivit (că vorba aceea: în viaţă poţi alege orice, doar părinţii şi locul naşterii nu...), dar şi la bătrânii, care trăiesc în singurătate şi nu mai au pe nimeni (sau, în unele cazuri, mai bine n-ar mai avea pe nimeni...). Personal, astfel de situaţii mă impresionează enorm de mult – pe la 4-5 ani, întrebat fiind ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns fără ezitare: „Nepot la bunici”.

 

Cine sunt cei de la CERT Transilvania?

Sincer, nu ştiu să vă spun foarte multe despre ei – pe unul dintre ei l-am cunoscut acu două săptănâni şi sper să încep o colaborare pe turism off-road, iar pe ceilalţi i-am cunoscut abia acum. Sunt cu toţii pasionaţi de off-road (pentru cei străini fenomenului, asemeni mie, fac cu maşinile proprii, exact ceea ce noi ceilalţi am face doar cu maşinile soacrei...), dar dau un scop extrem de preţios pasiunii lor. Ei formează un detaşament de intervenţie în caz de dezastre, beneficiind de maşinile special echipate (dotare proprie) şi de cunoştiinţele extrem de preţioase, în ceea ce priveşte traseele din zona Clujului. NU beneficiază de finanţare de niciun fel din partea vreunui organ al statului, NU sunt afiliaţi politic (normal ca fiecare membru să aibe propriile lui simaptii), NU aparţin vreunei organizaţii bisericeşti... Tot ce fac e de bună voie şi nesilit de nimeni, prin resurse proprii. Printre activităţile lor se numără acţiuni de reîmpădurire, de curăţare a unor zone de gunoaie, dar şi acţiuni de caritate... Poate cele mai importante acţiuni au loc înaintea celor două mari sărbători creştine, Crăciunul şi Paştile, când membrii asociaţiei şi prietenii lor, strâng alimente, jucării, haine, dulciuri etc si le duc unor familii nevoiaşe din zona Munţilor Apuseni. La acţiunea de anul acesta, care a avut loc în weekend-ul care tocmai s-a încheiat, am avut plăcerea de a participa.

Încă de săptămâna trecută, membrii CERT au început să strângă ajutoare, pe care pe urmă le-au aranjat şi sortat în cutii de alimente (zahăr, făină, conserve de carne si pate, macaroane, ducliuri etc), saci cu haine sau jucării. Sâmbătă dimineaţa a fost plecarea din parcarea unui mall clujean din comuna Floreşti. Participanţii, în jur de 50-60 de persoane, împărţiţi în aprox 15-20 de maşini de teren (cred), s-au organizat în trei echipe fiecare dintre ele urmând „să atace” o altă zonă, urmând să ne întâlnim cu toţii seara la un gulyas cinstit la Măguri Răcătău. Eu am mers împreună cu amicul meu pe zona Măguri Răcătău – Mărişel. Iniţial m-am simţit uşor în plus, dar după ce am ajuns la „primul caz”, am şi uitat de toate... O bătrânică care locuieşte într-o baracă de lemn, fără niciun geam, ne aştepta, cunoscându-i pe băieţi de la acţiunile anterioare... După ce i-am dat pachetul cu alimente şi un sac de haine, am aflat şi că nu este chiar singură, mai având un fiu, „care mai vine pe la mine”... Satisfacţia pe care am simţit-o iniţial când am aflat asta, mi-a fost repede umbrită de ceea ce i-a spus unui coleg, că vizitele fiului se încheie de obicei cu o bătaie, el luându-i şi tot ce mai reuşete ea să strângă...

La următoarea oprire, a fost un alt caz social, fiind vorba de către o familie săracă cu patru copii. Ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi de către o femeie, care, deşi părea că ştie despre ce e vorba, era neobişnuit de distantă. I-a chemat pe doi dintre copii (erau cam de vârsta grădiniţei), ceilalţi doi nu erau acasă. Doi copilaşi înfofoliţi în nişte bluziţe învechite, veseli, au primit fiecare câte un pacheţel cu dulciuri şi jucării de la iepuraş şi chiar şi un uruleţ mare de pluş, pe care au promis că îl vor împărţi. Mamei i-au fost date două pachete cu alimente şi abia în momentul în care fetele au început să îi dea mai multe perechi de papuci la probat (fetele...), a devenit mai comunicativă. După plecare, angajatul primăriei, cel care venise cu noi ca să ne ghideze la fiecare caz social, ne-a confirmat temerile: femeia fusese probabil bătută de soţ – avea o tăietură în zona nasului şi de aceea era aşa sperioasă... Mda – ţii o ditamai gospodăria, naşti şi ai grijă de patru copii, ca pe urmă să...

Pentru următoarele cazuri sociale am avut nevoie de întreaga capacitate a maşinilor de teren: fiind vorba de sate de munte, casele erau atât de răsfirate şi izolate, încât singurul mijloc de acces este un drum forestier, folosit în special în scopuri de exploatare (exploatare = un eufemism!) forestieră. Ajunşi la următorul caz, aşteptam să ne întâlnim cu două surori – una dintre ele locuind în Constanţa, venind însă foarte des pentru a-şi ajuta sora... Doar cea din Constanţa era acasă, cealaltă soră, fiind cu vacile, la grajd. Am lăsat şi aici alimente, haine, dar şi juma de sac de porumb boabe – tanti are găini şi sus la munte nu creşte mălaiul. Am fost realmente uimit de săraăcia, dar mai ales de curăţenia şi ordinea care era în casă. O căsuţă simplă din lemn, cu o singură cameră, cu un pat, o masă, un scaun şi câteva vase... Însă cu icoane puse la loc de cinste şi în ciuda sărăciei evidente, extrem de curat şi bine aranjat. Am aflat că drumul destul de abrupt, pe care noi l-am făcut cu maşini de teren în aproape o jumătate de oră, această tanti îl străbătea până nu demult, cu pături de fân în spate, pentru a avea cu ce-şi hrăni animalele...

Am plecat să o căutăm şi pe ea, să vedem unde sunt vacile, dar pe drum ne-am oprit la un „alt caz”. Aici o altă situaţie, care avea să evidenţieze diferenţa dintre lumile care se întâlnesc în satele de munte din Apuseni. Pe drum am trecut pe lângă o cabană nouă, aparţinând cu siguranţă unui „domn de la oraş” sau unui localnic care s-a îmbogăţit din mult prea legalele defrişări. Mi-am amintit rapid de revelioanele şi chefurile făcute în aceste sate, cu multă băutură şi mâncare, o mare parte din ele fiind aruncate la sfârşit, nu departe de amărâţii ăştia... Trecând de cabană, am ajuns la „o fundătură”, de unde am pornit pe jos, căci drumul se terminase, spre următoarea casă. Aici o băbuţă ne-a întâmpinat şi ne-a pofit în casă. Ea locuieşte cu fiul ei, într-o casă cu acoperiş spart, dar au calculator si TV prin satelit... Amicul meu mi-a atras atenţia că anul trecut, băiatul avea şi sală de forţă în casă – nu conta că pe biata mamă o plouă şi ninge...

Mai mergând încă câteva minute, am ajuns la bătrânica pe a cărei surori o vizitaserăm şi care era la vaci. Aici am înţeles cu adevărat că oamenii ăştia nu duc doar lipsă de alimente sau haine, ci, poate şi mai mult, de oameni care să le treacă pragul... A ieşit de la cele şase!!! vaci ale sale (nu e chiar uşor să creşti atâtea vaci, mai ales dacă ai 70 de ani şi trăieşti singură într-un cătun din Apuseni...) şi a început să ne povestească de problemele ei – că o doare stomacul şi spatele, că are reumatism, dar şi că trec săptămâni fără ca să o caute cineva... Cel mai tare era supărată pe nişte vecini care i-au otrăvit căţeluşa... Ne-a şi recitat o poezie despre dragostea faţă de câine şi aşa am ajuns să înţeleg că în zona asta, oamenii sunt obişnuiţi cu greul – foame, frig, lipsuri, dar poate singurătate le întrece pe toate...

Ne-am luat rămas bun de la tanti, ea urându-ne Sărbători Fericite (mă şi gândeam cam ce înseamnă asta pentru noi şi ce înseamnă pentru ea...) şi spunându-ne să mai venim, nu trebuie să îi aducem nimic, doar să mai stea cu cineva de poveşti...

Am mers la următoarea familie. Aici era un domn, pe la 50 de ani (deşi în zona asta, să aproximezi vârsta cuiva este extrem de dificil...) care stă în chirie, într-o casă a primăriei. Dacă am înţeles bine, are grijă de nouă copii, se zbate din răsputeri şi cum-necum se descurcă. Tocmai le pregătea prânzul. Am fost foarte fericiţi să vedem ambiţia cu care el se luptă cu greutăţile, el având timp să ne arate şi „mândria” lui: o căruţă mare şi frumoasă, pe care el o construise...

Am plecat din Măguri Răcătău, mergând spre următorul sat: Mărişel. Aici, domnul de la primărie care ne-a preluat, ne-a dus direct în cea mai săracă zonă a satului, denumită de către localnici extrem de original: „la ....” (din motive de decenţă nu pot scrie numele, dar vă pot spune că începe cu f si se termină cu utuţi). Pentru mine, poate cel mai impresionant caz a fost cel al unei femei care locuia foarte izolat, căreia îi murise soţul în urmă cu un an şi avea două fetiţe: una de 13 ani care locuia la bunici în alt sat, unde putea merge la şcoală şi o fetiţă de 2-3 anişori, care fusese operată de câteva luni la inimă... Vă puteţi da seama cam ce poate însemna asta pentru un copilaş, care mai şi stă în vârf de munte (la propriu), este orfan de tată, iar mama are posibilităţile pe care le are... Copilaşul, foarte cuminte, cu nişte ochi albaştri, care deşi speriat iniţial (mama ei spunea că aşa e de când a operat-o), a început să strălucească după ce a primit toate cadourile...

Am continuat să împărţim pachetele, până seara, unii mergând să ajute nişte colegi care avuseseră un minor eveniment cu maşina: le picase o roată... minor...

Seara ne-am reunit la o cabană, unde după un gulyas cu ceapă şi un vin, eu am plecat spre Cluj, majoritatea celorlalţi rămânând să doarmă acolo şi să continue şi dumincă munca.

Rezultatele acţiunii: au fost distribuite 118 pachete de alimente foarte consistente (pentru mulţi, acestea ajung aproape jumătate de an), însumând aproape trei tone, 50 de pachete cu dulciuri şi rechizite pentru copii şi 35 de saci cu haine...

Pentru mine personal, a fost o experienţă de viaţă, o lecţie de umilinţă şi, sper, conştientizare... Nu am nici cel mai mic merit pentru acţiunea asta, contribuţia mea financiară fiind neînsemnată. Cu toate astea, mă bucur că sunt oameni dispuşi să facă astfel de gesturi (ştiu că mulţi le gândesc, dar puţini le şi pun în practică) şi m-aş bucura să pot lua parte la astfel de acţiuni şi pe viitor. Pentru cine mai vrea să ajute, este tot timpul loc. Pentru mai multe detalii şi maiales poze, intraţi pe http://www.cert-transilvania.ro/ sau pe pagina de facebook https://ro-ro.facebook.com/cert.transilvania .