Accident lingvistic în Secuime. Prima ciocnire: un client agresiv

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când un om îţi înjură poporul, primul impuls e să faci la fel cu poporul lui. [Mircea]* nu putea face asta, omul fiind un client de-al său. Putea, însă, să-l poftească pe uşă afară. Dar [Mircea] a preferat să facă altceva cu clientul său agresiv. Ce a urmat vă va lăsa cu gura căscată.

*Am ales, pentru a proteja identitatea autorului, să-i schimbăm numele şi să înlocuim numele oraşului - o localitate transilvană cu peste 90% maghiari - cu [Oraşul secuiesc]. Am lăsat restul povestirii aşa cum a aşternut-o [Mircea], la puţin timp după ce a trăit-o pe pielea lui.


Salutare dragilor!

Îi povesteam lui Sever (n.red. - Sever Ioan Miu) acum ceva vreme o experienţă de care am avut parte şi mă rugase să o împărtăşesc şi cu voi. M-am cam lungit, însă am reuşit în cele din urmă să o pun pe foaie. Nu ştiu dacă face subiectul unei postări pe pagină. Dacă aveţi vreme şi chef să o citiţi... lectură plăcută :)

Se întâmpla în dimineaţa unei zile de marţi (cel mai probabil să fi fost 13, iar dacă nu a fost, ar trebui revizuită ziua cu pricina :)), în sediul unei firme multinaţionale, din [Oraşul secuiesc]. Puţin trecut peste orele 09:00.

Fără să îmi fi băut cafeaua, un client mă bagă într-o discuţie legată de calcule şi cifre. Eram cu mâinile până la cot într-o matematică ce îmi dădea grave dureri de cap. Înţeleg totuşi despre ce era vorba şi voiam să explic omului o schemă logică... când... intră un alt domn pe uşă, îndreptându-se către unul din colegii mei de la un birou alăturat.

Nu obişnuiesc să fiu atent la discuţiile celor de lângă mine. Mai ales când sunt eu prins în alte lucruri... Însă, de data asta mi-a atras atenţia faptul că se discuta ceva despre mine. În altă limbă... :) Una necunoscută... dar nu foarte :)

- Am o problemă legată de situaţia contului nostru. Firma XXX. Vă dau codul fiscal?
- Dacă este vorba despre o firmă, am să vă rog să aşteptaţi câteva momente la biroul colegului din spate. El este consultantul pentru persoane juridice. Nu pot să va ajut eu, din păcate.

În acel moment, am simţit îndreptată către mine o privire. Nu tocmai prietenoasă... însă, deh... nimănui nu îi place să aştepte. Am avut senzaţia că indignarea clientului meu ar fi fost rezultatul faptului că eu eram deja angajat într-o discuţie cu altcineva şi că nu îi face mare plăcere să aştepte, însă... din păcate m-am înşelat. A continuat discuţia cu colegul meu.

- Domnul de la persoane juridice nu e român?
- Ba da, aşa este!
- Şi în ce limbă trebuie să vorbesc cu el? Română sau maghiară?
- Păi, dacă se poate română, ar fi mai bine.

Ce a urmat în secunda următoare a fost un lucru prin care vă spun sincer, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să trec. S-a dezlănţuit iadul. A scos din el, acest domn, tot ce avea mai urât.

Nu aş putea relata mot-a-mot toate cele... însă din ceea ce am reuşit să înţeleg (şi ulterior din ce mi-a tradus colegul), au venit câteva serii de băgat p...a în români, ceva de speriat. „Ce caută ei aici, nu e suficient că dai de români în toată Transilvania? Ce dracu' caută şi în oraşele secuieşti? Măcar aici să fim lăsaţi în pace şi să se ducă cu toţi dracului la Bucureşti!” Iar când spun de băgat p...a, nu e nimic metaforic. Era şi ceva cam vulgar. :)

În momentul în care a început să vorbească, s-a făcut o linişte de biserică în jur, toţi din locaţie am încremenit şi îl ascultam pe acest domn care a avut un moment de defulare cum nu am mai văzut la nimeni. Pe lângă noi, cei trei angajaţi, mai erau patru clienţi care aşteptau să fie preluaţi, toţi înmărmuriţi de ce le era dat să audă.

Tipul nu era agresiv. Nu dădea cu pumnul în masă, nici nu ţipa, nu vorbea atât de tare încât să îi deranjeze pe cei din jur, însă s-a asigurat că nu vorbeşte nici atât de încet să nu îl audă nimeni. Nu am avut vreo teamă de siguranţă, nu am simţit nevoia de a apăsa vreun buton de panică pentru a veni careva de la securitate, însă vă spun sincer, îmi tremurau genunchii şi efectiv îmi ţiuiau urechile.

La auzul vobelor acestui client extrem de nemulţumit de fel de fel de lucruri, cel care era la mine la birou mi-a spus că nu poate să mai asiste la aşa ceva, drept urmare, am reprogramat întâlnirea stabilită, s-a ridicat şi a ieşit, rugându-mă să nu îl bag în seamă pe respectivul individ:

- Domnu' [Mircea], nu ascultaţi tot ce spune nebunul ăsta, sigur are alte probleme şi nu merită să vă lăsaţi afectat. Succes, oricum, cu el. Se pare că nu va pleca de aici prea repede!

Rămânând singur, mi-am strâns nişte hârtii cu care lucram şi, după ce am făcut puţină ordine pe birou, m-am îndreptat către clientul care încă îşi vărsa amarul colegului meu şi care devenea din ce în ce mai vulcanic.

A fost pentru prima oară de când lucrez cu clienţi, când nu am ştiut, efectiv cum să abordez un început de discuţie. Nu ştiam ce aş putea să îl întreb. „Bună ziua, ce faceti”? „Cu ce vă pot fi de folos”? Cred că l-ar fi pleznit râsul şi m-ar fi ignorat total. Ştia, însă, că problema cu care venise nu o putea discuta decât cu mine, şi probabil şi abordarea l-a făcut să vină şi să se aşeze în faţa mea.

Subliniez faptul că al meu client vorbea doar în maghiară, spunea că el doreşte să vorbească doar maghiară, nu vrea să fie nevoit să scoată un cuvânt pe româneşte!

M-am îndreptat, aşadar, către el, l-am salutat şi i-am spus şi câteva cuvinte în ungureşte.

- Bună ziua! Am înţeles că aveţi o situaţie legată de contul unei firme; din păcate, în această locaţie doar eu vă pot ajuta. Nu sunt vorbitor nativ de limbă maghiară, nu o vorbesc fluent şi nu vă garantez că voi reuşi să vă rezolv eu problema. Dar în cazul în care va fi nevoie, sunt colegii mei aici şi mă pot ajuta cu o traducere. În cazul în care nu doriţi să discutaţi cu mine, pot cere să fiţi contactat de către un consultant persoane juridice, vorbitor de limbă maghiară, şi vă poate ajuta telefonic.

(în maghiară nu mi-a ieşit chiar aşa, dar... na, în mare cam asta am încercat să îi spun :))

I-am văzut dintr-o dată o faţă foarte crispată.

A doua ciocnire: ce i-a făcut românul ungurului



freeimages.com / Mike Johnson

strangere de mana freeimages.com / Mike Johnson

„Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5:39). Oare să facem asta şi cu un ungur?

Avea o expresie de uimire care dădea spre un uşor şoc. Nu se aştepta să îi vorbesc maghiara, probabil. Lucrul ăsta l-a făcut să se simtă foarte incomod. A realizat că sunt ceva şanse să fi înţeles ce avea el de povestit mai devreme. Pentru un moment, cred că nu ştia exact despre ce este vorba. De ce se afla acolo şi ce vreau de la el. A rămas nedumerit, uşor halucinat... Însă... şi-a revenit imediat. :)


Fără să îmi spună absolut nimic, a venit după mine, s-a aşezat la birou şi a început să îmi povestească despre problemele lui cu firma multinaţională.

A vorbit preţ de câteva minute. Eram cu ochii pe el ca pe butelie. M-am strofocat să înţeleg tot ce îmi spune, nu cumva să îl pun să se repete, că m-ar fi mâncat de viu! Nu mai spun că tipul era din Ungaria şi vorbea maghiara literară, care pentru mine, este o limbă foarte străină :) 

Ascultând care sunt ofurile sale, mi-am dat seama că rezolvarea nu depindea de mine! Am avut un moment de uşurare, gândindu-mă că în trei propoziţii îi explic cum că va fi nevoie să trimitem mai departe situaţia şi gata sunt. Scap de el în două minute şi mă duc să fumez câteva ţigări şi să îmi injectez cumva cofeina, să mi se ducă în sânge cât mai repede posibil. 

Însă nu am făcut asta :) Am simţit efectiv o provocare în acest individ. Îi spun individ, nu client, deoarece nu m-a mai interesat DOAR clientul, ci persoana lui. Aş fi vrut să ajung să înţeleg de unde au venit lucrurile de mai devreme şi de ce se s-a întâmplat ce s-a întâmplat. De ce a simţit nevoia de a verbaliza toate acele sentimentele pe care le avea faţă de noi, românii (din secuime) şi de ce nu a pus problema altfel. 

Aşadar, am preluat cazul şi m-am ocupat de rezolvarea lui. I-am comunicat că va dura ceva timp până vom da de cap situaţiei, şi l-am sfătuit să meargă să îşi ia tichet de parcare dacă nu are :). A fost un moment în care în mod normal probabil ar fi zâmbit, văzând că cineva e preocupat de bunăstarea maşinii lui. Însă în continuare, al nostru client rămâne foarte serios, foarte afectat şi indignat de absolut tot ce mişcă. Cu o aroganţă de nedescris îşi ia portofelul de pe masă, cheile de la maşină şi se face nevăzut. Pleacă să îşi procure biletul de parcare.

În momentul în care a ieşit din locaţie, o doamnă foarte simpatică, la vreo 50 de ani, martoră tuturor celor întâmplate, îşi adună cuvintele, vine spre mine şi îmi spune într-o română destul de greoaie: 

- Domnule, să îi spuneţi la prostul ăsta că dacă nu vrea să vorbeşte româneşte în România, să se duce şi el dracului la Ungaria înapoi. 

Se vedea pe ea că era deranjată de comportamentul acestui domn, şi a simiţit nevoia să îmi spună câteva vorbe, să-mi dea o mână de ajutor :). A fost drăguţă intervenţia ei. 

Trec două – trei minute şi se întoarce şi al meu client, foarte zgomotos se aşează în faţa mea şi îşi butonează telefonul. Într-un moment de linişte deplină, cât eu redactam un email iar el stătea cu privirea pierdută, în gol, jucându-se cu cheile... îl întreb de unde este. 

Nu ştiu dacă mi-a răspuns din politeţe, sau din vreo plăcere de a discuta. Nu ştiu dacă am reuşit cu o singură întrebare să îl fac partener într-o discuţie, dacă i-am mişcat vreun motoraş, însă răspunsul său mi s-a părut destul de lung. Şi fusese un început bun. 

- Locuiesc în Pécs, sunt născut în secuime, însă am plecat cu părinţii în Ungaria de mulţi ani şi mai vin uneori pe aici cu treburi, că am şi firma asta în [Oraşul secuiesc] şi în ultima vreme, vin destul de des.

Aşa cum l-am văzut pe el ridicându-şi o sprânceană la auzul întrebării mele, aşa mi-am ridicat şi eu una, văzând câte detalii îmi oferă legate de el. 

Aveam chiar emoţii şi mă gândeam că poate îmi dă un răspuns scurt, doar ca să mă facă să tac, sau că refuză să îmi răspundă şi atunci se duce dracu orice încercare de a deschide o discuţie cu el, însă astrele s-au aliniat cumva. :)

I-am spus că am un prieten din [Oraşul secuiesc] care a studiat la Pécs, şi că am auzit de localitate, dar că nu am fost niciodată acolo. Aici deja parcă i se descreţise fruntea de tot şi dacă nu mă înşel, parcă şi scăpase un zâmbet. Dar nu mai ştiu sigur. 

M-a întrebat dacă am fost vreodată în Ungaria, iar când i-am spus că Budapesta, noaptea, mi se pare cel mai frumos oraş European, chiar am simit că îl cuceresc. 

M-a întrebat de unde sunt şi de cât timp am ajuns în [Oraşul secuiesc]; i-am povestit despre cum am reuşit să învăţ puţină maghiară, (a văzut că nu vorbesc bine, însă a apreciat cumva că am încercat să comunic cu el). S-a distrat de minune când i-am povestit de orele mele de limbă maghiară şi mi-a povestit cum a încercat şi el să înveţe ceha. 

S-a deschis faţă de mine într-atât, încât la un moment dat aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Am discutat despre tenis şi centrele de wellness de la noi şi din Budapesta. Am râs copios. Mi-a spus chiar şi un banc; eu i l-am zis pe cel cu ungurii la ora de italiană. :) Preţ de mai bine de o oră, am povestit vrute şi nevrute, în ambele limbi. Ne-am povestit diverse lucruri şi ne-am făcut cunoscuţi unul celuilalt.

Se transformase. Era cu totul şi cu totul altă persoană. Zâmbea, putea să vorbească cu mine, privindu-mă în ochi (nu ca la început, când se uita oriunde în altă parte numai nu în direcţia mea) şi am simţit că îi face bine dialogul cu mine. 

Nu l-am excitat intelectual în niciun fel. Nu am discutat despre probleme de cine ştie ce interes major, nu a aflat lucruri de la mine pe care să nu le fi ştiut, nu am vorbit despre nemurire şi nici nu l-am lămurit în privinţa existenţei lui Dumnezeu :). I-a făcut plăcere pur şi simplu să bea cu mine cafeaua pe care am adus-o la un moment dat şi să discutăm lucruri mărunte. 

S-a întors la 180 de grade şi mi-a plăcut al dracului de mult. 

Finalizasem ce aveam de făcut pentru el şi eram pe sfîrşitul discuţiilor. Ne-am ridicat de pe scaune, a venit lângă mine şi ne-am strâns mâinile. 

- Domnu' [Mircea], sunteţi un om deosebit. Nici nu ştiu ce să vă spun în legătură cu ce s-a întâmplat mai devreme. Mi-aş fi dorit să nu înţelegeţi maghiara, ca să nu ajungă la dumneavoastră vorbele pe care le-am aruncat. Au fost spuse la nervi, vă rog să nu rămâneţi cu impresia pe care v-am făcut-o la început şi să încercaţi să mă scuzaţi pentru tot.

Îi tremura vocea. Va jur că la un moment dat îmi venea să plâng. Nu mi-a venit să cred că lucrurile au luat întorsătura asta şi că se termina astfel episodul care începuse mai devreme. 

A fost o experienţă care m-a marcat, sincer vă spun. Eu, românul fericit din [Oraşul secuiesc], care nu a avut niciodată parte de experienţe negative, iată că mi-am luat-o de mi-au sărit fulgii. :) Însă în acelaşi timp, m-am convins că, toate chestiile negative care zac în cei ce se dau extremişti, toată ura ce o au mulţi însămânţată în suflet, pot fi demontate. Fără doar şi poate. 

Nu este uşor. Nu mi-a fost nici mie uşor să nu îi arăt că uşa pe care a intrat este deschisă. Nu mi-a fost uşor să ascult şi să înghit toate acele vorbe extrem de urâte la adresa românilor. Nu a fost uşor să văd că toţi ceilalţi asistau la un spectacol oripilant şi nimeni nu a intervenit în niciun fel, decât doar atunci când personajul negativ ieşise din scenă :). Însă am acceptat o provocare şi mi-am dovedit mie, încă o dată, că despre asta este vorba. Nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de aceeaşi ură şi nu trebuie să plătim în cazurile astea cu aceeaşi monedă.

Sunt absolut convins că domnul X s-a simţit mai prost având parte de experienţa asta decât dacă aş fi intrat într-un conflict cu el din care să ieşim amândoi şifonaţi. Şi a avut şi de ce să se simtă prost. A fost! :)

Ne salutăm pe stradă când ne vedem. A mai venit pe la mine să mă întrebe fel de fel de nimicuri, doar probabil că să mă salute. Am rămas amândoi cu o poveste frumoasă de împărtăşit celor din jurul nostru. 

Mi-a plăcut. Am fost norocos până la sfîrşit, pentru că am avut mult de câştigat. 

Cred cu tărie că există bunătate în oameni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite