Şoapte dintr-o lovitură

Povestea croitoraşului celui viteaz s-a putea potrivi şi României. Doar că, în loc de şapte (muşte), am avea şoapte (multe).

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, când văd cum merg lucrurile, după ce mi se face niţel frică, parcă-mi saltă inima de bucurie. Din vânzoleala de doctrine, glasuri, păreri şi injurii, adevărul scoate capul ca un ghiocel. Nu vesteşte primăvara şi nici vremuri prea bune. Doar că putem percepe mai clar ambele părţi ale paharului. Să luăm, de exemplu, fondurile europene. Unii anunţă victoria, alţii, înfrângerea. Dinclo de partide şi de duşmănii politice, putem să tragem o concluzie. Şi să încetăm a ne mai considera buricul pământului. Dar să ascultăm ce spun alţii despre bugetul propus şi parafat. Parlamentul european e cel care îl aprobă sau îl respinge. Şefii principalelor grupări politice au anunţat că-l vor refuza, aşa cum e. Citez: "Acest acord nu va întări competitivitatea economiei europene. Dimpotrivă, nu va face decât să o slăbească. Nu este în interesul cetăţenilor europeni." – au stabilit, de comun acord (!), Joseph Daul (PPE, conservatori), Hannes Svoboda (socialişti), Guy Verhofstadt (liberali), Rebecca Harms şi Daniel Cohn-Bendit (verzi). Ca să vezi, noi ne certam pe drobul de sare, ca proştii lui Creangă. Fie şi aşa. Sunt cele 40 de milioane o sumă bună sau nebună pentru România?

Dacă ne uităm la cât a primit România pe perioada anterioară, da, e un progres. Dacă ne uităm la cât a accesat până ieri România, e o sumă uriaşă. Dacă privim în viitor, trăgând cu coada ochiului la cei ce vor administra/distribui sumele, suntem în plin SF. Însă, dacă ne comparăm cu vecinii, raportând sumele la teritoriu şi la populaţie, suntem tot la coada vacii. Fiecare se încruntă la partea paharului care îi convine. Pe scurt, dacă bugetul va fi votat (şi am mari îndoieli), România primeşte mai mult decât merită şi poate folosi, dar mai puţin decât are nevoie. Aici, cearta politică ar trebui să se-ncheie. Îi pasă cuiva de interesul naţional?

O a doua chestiune, la fel de spinoasă şi care trezeşte pasiuni mai turbulente, e cea a raportului MCV. Lăsând la o parte gâlceava ţaţelor, România a primit un raport mai bun decât ne aşteptam, dar mai rău decât am fi meritat. Concluzia? Suntem eligibili în spaţiul Schengen. Am fost, toţi, încarnarea elevului Bulă. Poznaşul clasei, tartorul obrăzniciilor, dar şi cel care, ciudat, în acest caz, a fost urecheat pe nedrept. Raportul ar fi trebuit să cuprindă Justiţia română, în integralitatea ei. Şi, ca să nu spună că la noi balanţa Justiţiei încă atârnă într-o parte, când e vorba de marea corupţie, de infracţiunea cu ştaif, europenii au urecheat presa. Presa nu a ratat marile afaceri, nu a influenţat sentinţele şi nu a trimis mii de cazuri la CEDO, unde statul român pierde procese pe bandă rulantă. În schimb – şi aici e o tăcere asurzitoare – în ultima vreme, sub regimul hulit de unii sau adorat de alţii, văd că procese răsunătoare se rezolvă în spiritul dreptăţii şi nu al voinţei politice. Adrian Năstase a fost condamnat. Gigi Becali a fost condamnat. Se pregăteşte Dan Voiculescu (accelerarea termenelor mă face să cred că sentinţa pluteşte în aer). Lotul "transferurilor" e pe ultima sută. Constat că abia acum Justiţia (o fi a lui Băsescu, o fi a lui Ponta?) şi-a schimbat atitudinea. Am spus că nu e o intervenţie politică? Greşit! Neintervenţia e cea mai eficientă pârghie pentru ca România să nu mai stea, pedepsită, în ultima bancă. Cine tace şi face merită respectul nostru.