Încurajarea fertilizării in vitro – o soluţie pentru iarna demografică?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Zilele trecute Gabriela Vrânceanu-Firea a venit cu o propunere care a fost salutată de unii drept o soluţie, fie şi parţială, la prăbuşirea demografică a Bucureştiului şi a României. Primăriţa propune un ajutor de fertilizare in vitro (FIV) de 10.800 de lei, şi un ajutor pentru ecografii şi teste în primele două trimestre de sarcină de 2000 de lei.

Premisele sunt acelea că îmbătrânirea populaţiei cunoaşte în România o creştere accelerată pe fondul prăbuşirii natalităţii, iar aceasta va avea consecinţe majore asupra disponibilităţii resurselor umane şi, aşadar, asupra dezvoltării socio-economice. Gabriela Firea vine şi cu nişte comparaţii, arătând că România e o ţară codaşă la fertilizările in vitro – „În România se efectuează anual 5.000 de fertilizări in vitro, de 10 ori mai puţin decât În Europa de Vest. Prin comparaţie, în Franţa sunt peste 150 de centre de fertilizare în vitro, unde se realizează peste 40.000 de cicluri FIV pe an, iar în Grecia la o populaţie de 10 milioane de locuitori în 2012 au fost realizate 10.000 de cicluri de FIV.” (citat după Hotnews) De asemenea, Primăria Bucureştiului acordă un ajutor de 2.500 de lei pentru fiecare copil nou-născut.

Fără să fiu cârcotaş (cred, la rândul meu, că iarna demografică e o problemă majoră pentru România), vreau să atrag atenţia asupra unor probleme medicale şi morale pe care le presupune FIV, foarte puţin discutate sau cunoscute la noi. În primul rând, ce înseamnă FIV? Este o procedură medicală gâdnită să vină în ajutorul cuplurilor care nu pot avea copii pe căi naturale – în condiţiile în care 1 din 6 cupluri ar fi, în societăţile occidentale, infertile. Concret, un medic extrage ovulele unei femei şi le amestecă cu lichid seminal într-o eprubetă. De obicei sunt generaţi între 8-15 embrioni în eprubetă – dar, pentru a mări şansele şi a eficientiza costurile, în unele clinici sunt generaţi mai mulţi. Din aceşti 8-50 de embrioni sunt implantaţi în uterul femeii maxim 3-4 (explicaţii complete aici). Doctorii pot determina, prin diverse teste, dacă un embrion e băiat sau fată sau dacă are sindromul Down sau alte boli ereditare. Aşadar, unul din criteriile de selecţie a embrionilor este de tip eugenic – sunt aleşi doar embrionii sănătoşi, de sexul dorit.

Rata de succes a tehnologiei este de doar 40% pentru femeile sub 35 de ani, ceea ce înseamnă că cei mai mulţi embrioni implantaţi vor muri chiar dacă sunt consideraţi viabili şi ajung în uter (un reportaj în New York Times aici). Pentru copiii care supravieţuiesc, riscul apariţiei unor malformaţii congenitale şi a retardului, dar şi riscul de moarte la naştere şi a naşterii premature este mai mare, în comparaţie cu copiii concepuţi natural. Conform unui studiu realizat de New England Medical Journal, acei copii concepuţi prin FIV ar avea un risc crescut de defecte congenitale – dublu faţă de copii născuţi natural – inclusiv malformaţii ale inimii, dezvoltarea  unui singur rinichi, anomalii cerebrale şi faciale (link aici către studiul original). Iar studii realizate de la universităţile John Hopkins şi Washington University arată că acei copii rezultaţi din FIV ar prezenta un risc de şase ori mai mare de a dezvolta sindromul Beckwith-Wiedemann, sindrom care cauzează malformaţii şi cancer. Acestea sunt problemele medicale despre care vorbeam (un link la un alt studiu pe această temă aici).

Acum, problemele morale. Ce se întâmplă cu embrionii ne-selectaţi? Unul din trei lucruri. 1) Sunt puşi la păstrare într-un congelator; 2) Sunt trimişi în laboratoare unde sunt distruşi pentru diverse experimente, cum ar fi cele legate de celulele STEM; 3) Sunt pur şi simplu aruncaţi la gunoi. Mă întorc acum pentru o secundă la o declaraţie a doctorului Bernard Nathanson, unul dintre cei mai proeminenţi militanţi americani pro-avort de la sfârşitul anilor ’60: “O tactică favorită a mişcării pro-avort era să insiste că stabilirea momentului în care viaţa începe este imposibilă şi că aceasta este o problemă teologică, morală sau filosofică – orice, numai una ştiinţifică nu. Fetologia face însă imposibil de negat că viaţa începe în momentul concepţiei şi cere pentru ea întreaga protecţie şi siguranţă de care fiecare dintre noi ne bucurăm.” (link aici)

Sarcina de care toată lumea fuge, în clinicile americane de fertilitate, este aceea de a arunca la gunoi embrionii nefolosiţi, aflăm din acest articol din New York Times. Multe centre au o taxă anuală care variază de la câteva sute la câteva mii de dolari pentru păstrarea în frigidere a embrionilor. Dar mulţi medici nu aruncă embrionii, chiar după ce clienţii nu mai plătesc, chiar după ce „trec ani şi ani”. Directorul unui laborator arată că trebuie să distrugă embrionii el însuşi, deoarece angajaţii lui sunt scârbiţi şi nu vor să facă acest lucru. Şi e greu să-i condamni – odată ce ai văzut cum un astfel de embrion se transformă într-un băieţel sau într-o fetiţă, care devine mai târziu un adult, e clar că ceea ce distrugi nu e un blurb, o adunătură de celule haotice, ci este o fiinţă umană.

Conform unor estimări, 1.700.000 embrioni creaţi pentru IFV au fost deja aruncaţi doar în Marea Britanie, şi doar 7% dintre cei 3.500.000 de embrioni creaţi începând cu anii 90 au dus la o sarcină (link aici către un articol din Daily Mail). 600.000 de embrioni sunt, în acest moment, uitaţi sau abandonaţi în diverse congelatoare, doar în Statele Unite ale Americii. Cei mai mulţi nu vor vedea lumina zilei niciodată. Sigur, embrionii ar putea să fie implantaţi mai târziu în uterul mamei – sau în cel al unei mame adoptive. În SUA se derulează campanii de adopţie a unui astfel de embrion; misiuni de salvare care se soldează uneori cu happy end. Şi simplu fapt că în rarele cazuri în care un cuplu adoptă un embrion congelat vedem cum, nouă luni mai târziu, se naşte un băieţel sau o fetiţă sănătoasă ne arată din nou că aceşti embrioni sunt fiinţe umane la fel ca toate fiinţele umane (un reportaj aici). Însă soarta tuturor aceşti embrioni este în mâinile unor medici şi a unei industrii care au putere de viaţă şi de moarte asupra lor – şi care se joacă cu ei, la modul cel mai propriu, de-a Dumnezeu.

Chiar când toţi embrionii implantaţi supravieţuiesc, o parte dintre ei vor fi eliminaţi pentru a evita sarcinile de octeţi sau cvadrupleţi sau chiar de gemeni. „Reducerea” se realizează prin injectarea în inima embrionului a unei soluţii de clorură de calciu care îi este fatală. Un articol din New York Times prezintă cazul unei femei numită Jenny care îşi avortează unul dintre gemenii concepuţi prin FIV. Jenny spune că „dacă sarcina ar fi decurs în mod natural, nu aş fi renunţat la geamăn, întrucât simţi că aşa stă în firea lucrurilor şi nu vrei să i te împotriveşti″. Totuşi, „sarcina a prezentat un aspect atât de consumerist, încât a devenit încă un lucru pe care-l puteam controla″ (link aici către articol – în cazul în care nu aveţi abonament la NYT, link aici către o discuţie a articolului).

Există şi o soluţie morală? O posibilă soluţie morală ar fi să generezi numărul exact al embrionilor pe care vrei să-i implantezi – unul sau doi. Ar fi etic şi sigur, însă nu ar fi eficient din punctul de vedere al costurilor, din cauza ratei mici de succes al tehnologiei. După cum spuneam, chiar şi cu 15-20 de embrioni generaţi rata de succes este de 40%, pentru femeile sub 35 de ani (peste 35 de ani aceasta scade considerabil). O altă soluţie etică ar fi aceea de a încuraja cercetările medicale în direcţia prevenirii cauzelor infertilităţii şi a găsirii unor remedii pentru acestea care să nu implice FIV. De exemplu, o inovaţie în domeniul inovării şi menţinerii sănătăţii reproducătoare a femeilor este NaProTECHNOLOGY (Natural Procreative Technology), o alternativă medicală şi chirurgicală care s-a a dovedit eficientă în tratarea infertilităţii, chisturilor ovariene, sindromului ovarului polichistic, pierderea recurentă de sarcină şi dezechilibrelor hormonale – link aici. Un stil de viaţă ordonat şi evitarea abuzurilor de pastile contraceptive diminuează, iarăşi, infertilitatea. O discuţie mai largă despre problemele morale ridicate de FIV la acest link, dintr-o perspectivă creştină catolică.

O altă soluţie morală, poate singura soluţie morală în adevăratul sens al cuvântului, ar fi aceea de a încuraja adopţiile – şi de a schimba percepţia publică cu privire la adopţii, în special în cazul cuplurilor infertile. Speculez aici, dar sunt trei tentaţii foarte mari din cauza cărora nici măcar nu luăm în considerare această soluţie ca fiind, realmente, o soluţie. „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley se deschide cu un tur al unui Centru de Fertilizare şi de Condiţionare din Londra care seamănă foarte mult cu o linie de montaj pentru copiii umani. IFV – care în 1932, când a apărut romanul, ţinea de domeniul SF – e parte a acestei linii de montaj. Una dintre tentaţii este aceea de a avea putere absolută asupra vieţii şi a morţii; cea de-a doua este legată direct de distopia lui Huxley, văzută de unii în ziua de azi drept o utopie – aceea de a crea, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o rasă umană perfectă prin generalizarea folosirii IFV şi la cuplurile fertile, generalizare care ar permite eliminarea tuturor acelor embrioni consideraţi neviabili, fizic sau intelectual. A treia e mult mai ancorată în cotidianul imediat – un astfel de ajutor financiar ar putea specula dezvoltarea şi proliferarea clinicilor pentru fertilitate şi în Bucureşti, unde piaţa este subdezvoltată. Aşadar, cele trei tentaţii sunt, cred eu, mai mari şi mai atrăgătoare decât bunul-simţ de a spune că adopţiile, şi nu joaca de-a Dumnezeu ar putea să fie soluţia morală pentru infertilitate.

Ar mai fi şi alte probleme de discutat – ce se întâmplă în industria donării de ovule, unde tinerele femei pot fi expuse unor metode periculoase de extragere a ovulelor, unor supradoze de hormoni şi unor practici medicale nesigure care le pot afecta sănătăţii pe tot parcursul vieţii; pregătirea pentru FIV presupune creşterea nivelului de estrogen prin terapii hormonale, care pot avea urmări negative pe termen lung pentru sănătatea femeii (de exemplu, sporirea riscului de osteoporoză); chiar dacă o femeie decidă să nu „reducă” unii dintre embrionii rezultaţi prin IFV, acest lucru ar putea duce la o situaţie periculoasă pentru ea, dar şi pentru copii; dar aspectul cel mai insidios este acela că acest procedeu întreţine iluzia că orice geşeli ar face omul cu trupul său, ele pot fi compensate sau reparate prin intermediul tehnicii.

Un gând rapid şi despre ajutorul de 2.500 de lei acordat pentru fiecare nou-născut pe raza municipiului Bucureşti (link aici). Îmi imaginez următoarele două situaţii: a) un cuplu middle class cu un venit cumulat de 1500 de euro pe lună – în condiţiile în care venitul mediu al unui angajat în Bucureşti depăşise, în 2017, 750 de euro pe lună (link aici către ZF); b) o familie săracă, cu venituri ocazionale sau fără venituri. Nu văd cum pentru cuplul middle class ajutorul de 2500 de lei / 550 de euro ar fi un factor care ar mişca acul deciziei spre „facem un copil” (acum avem ajutor de la Primărie 550 de euro) sau „mai facem un copil” (acum primim de la Primărie 550 de euro). Pentru o familie foarte săracă, acest ajutor ar putea, într-adevăr, să fie un criteriu decisiv. Însă aici văd şi un posibil efect pervers – facem copii ca să primim ajutorul; copii pe care ulterior îi abandonăm la un orfelinat, îi lăsăm pe străzi sau îi neglijăm. S-au mai văzut astfel de situaţii în care stimulente financiare acordate fără grijă la condiţiile impuse pentru primirea ajutorului au produs, pe termen lung, taman efectul opus celui scontat. Şi n-am văzut nicăieri o condiţie de tipul: primiţi cei 2500 de lei dacă şi numai dacă creşteţi copilul în sânul familiei minim până la vârsta de 5 ani – altfel, restituiţi toţi banii. Aşa cum iarăşi nu am văzut nicăieri condiţia ca suma de 10.800 de lei pentru FIV să fie acordată doar cuplurilor infertile.

Între timp, cifrele pe care le-a vehiculat dna Gabriela Vrânceanu-Firea – că în România se realizează de 10 ori mai puţine FIV-uri decât în Europa Occidentală – nu ne spun decât că în Bucureşti piaţa pentru FIV este subdezvoltată, şi există un teren fertil pentru clinicile de fertilitate (pun intended). Felul cum este pusă problema reia vechiul refren „vrem o ţară ca afară” fără să atingă, în nici un fel, problemele medicale şi morale care se află dedesubtul acestei proceduri.

Obiecţii comune – formulez răspunsuri pentru trei obiecţii pe care le voi vedea, cel mai probabil, în secţiunea de comentarii.

 1. Tehnica FIV aduce oamenilor o eliberare şi o lărgire a libertăţii, de sub imperiul necesităţilor naturale – şi prin urmare reprezintă o formă de progres. Creştinii sau Biserica n-ar trebui să se opună progresului.

În primul rând, obiecţiile pe care le-am formulat aici nu vin din partea creştinismului, sau nu vin numai din partea creştinismului – majoritatea surselor citate sunt laice şi ştiinţifice, iar bioetica este o disciplină filosofică şi ştiinţifică de sine stătătoare. În al doilea rând, acest mod de a pune problema presupune că orice om ar avea „dreptul de a avea un copil natural”. Însă acest drept contravine demnităţii şi naturii înseşi a copilului. Copilul nu este un obiect asupra căruia avem drepturi, şi nu este nici un obiect aflat în proprietatea noastră, pe care îl putem distruge când şi cum voim. Vechile monoteisme şi vechile religii văd în copil un dar – cel mai mare dar al lui Dumnezeu sau al Cerurilor. Mai degrabă copilul ar trebui să fie, aşadar, cel care are drepturi; iar printre aceste drepturi se numără dreptul la viaţă, dreptul de a fi crescut, educat şi iubit într-o familie, şi dreptul de a fi respectat ca persoană de la un capăt la celălalt al existenţei sale, de la concepţie la moarte. Iar cercetările pentru tratarea infertilităţii părinţilor, cultivarea unui stil de viaţă ordonat şi sănătos, „toate la timpul lor”, şi adopţia sunt formele morale de a respecta această demnitate şi aceste drepturi ale copilului.  

2. Copilul este, în primele săptămâni şi luni, doar un animal care recapitulează evoluţia – ontologia recapitulează filogenia. Conform acestei teorii, embrionul uman ar trece la începutul dezvoltării sale prin stadiile incipiente ale evoluţiei – iar dezvoltarea incipientă a embrionului la om ar fi, în esenţă, aceeaşi cu dezvoltarea embrionului la broască, la câine, etc.

E o teorie care a fost discreditată de mult în mediile ştiinţifice. Ernest Haeckel, iniţiatorul teoriei, a recunoscut, el însuşi, că a falsificat dovezi şi că a manipulat acele reprezentări de pe faimoasele planşe care sunt folosite şi astăzi ca material didactic în unele şcoli. Stephen Jay Gould, de la Universitatea Harvard, a arătat că Haeckel „a exagerat similaritudinile prin idealizare şi omisiune”. Aceste planşe sunt considerate „una dintre cele mai faimoase înşelăciuni din istoria biologiei” – un articol către revista Science aici.

3. Chiar dacă ontologia nu recapitulează filogenia şi chiar dacă acceptăm principiul continuităţii vieţii umane de la concepţie la moarte, e ok să distrugi embrionii, deoarece aceştia nu simt durerea – sau prezintă diverse boli congenitale.

Există şi adulţi care nu simt durerea (un articol aici), şi nimeni nu susţine că acesta ar fi un motiv bun pentru a-i distruge. Cât despre faptul că e moral să condamni oamenii cu boli sau defecte genetice la moarte – aceasta nu este altceva decât revenirea în forţă a vechii eugenii naziste; şi e paradoxal cum acest lucru se întâmplă fără a declanşa nici o alarmă morală într-o societate în care ideologia dominantă este corectitudinea politică şi în care vorbim atât de mult despre integrarea minorităţilor şi a persoanelor cu handicap. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite