În ce lume trăim?

Când mă uit la fotografia făcută de cineva, mi se pare că nu recunosc nimic, nici locul, nici pe mine însumi. Surpriza este însă explicabilă: fotograful mă vede într-un context pe care eu nu-l pot vedea în acelaşi fel exact pentru că fac parte din el.

Mai general spus, noi nu ne putem privi în lumea din care facem parte la fel precum cineva din afara acesteia, care ne şi judecă în consecinţă. Imaginea luată de fotograf, deşi parţială, căci depinzând de unghiul din care este făcută, este totuşi singura de care dispunem. Nu-i putem opune o altă imagine, ci doar ceea ce noi (credem că) ştim că suntem fără să ne vedem. Dar de ce ar fi această „imagine” a noastră, să-i zicem interioară, mai exactă decât cea exterioară, materială, ne va întreba, poate ironic, fotograful.

Nu altfel mă simt privind zilnic televiziunea. Asta este lumea în care trăiesc eu? Lumea asta de hoţii fără sfârşit, de evidente minciuni spuse fără a clipi din ochi, de uriaşe averi şi de agramaţi super dotaţi în a fura şi a minţi? Dar eu, prietenii mei, rudele mele, nu fură şi nu mint, lumea mea este altfel, strig!  Aş, caragelizează fotograful, nu-i vezi tu!  De-altfel, chiar dacă ai tăi sunt altfel, ce contează acolo câţiva prăpădiţi, câţiva losers?

Care este atunci lumea noastră reală? Cea pe care o trăim noi dinăuntru, sau cea pe care o văd alţii din afară, privindu-ne cum o trăim? Sau, altfel spus, ce înseamnă a face parte dintr-o lume despre care ţi se spune că-i aparţii, dar în care tu susţii că nu trăieşti ?

Întrebări dificile, poate chiar fără răspuns, dar inevitabile pentru că în ultima vreme avalanşa suspiciunii, denunţului, încriminării, creşte necontenit. În copilăria mea de prin anii cincizeci denunţul la Securitate era arma oricui contra oricui îi stătea în cale, sau căruia voia să-i ia casa, pământul, slujba sau femeia. Acum denunţul este considerat calea normală de-a ajunge la adevăr. Dar ştim noi cum a fost obţinut şi cât de serioase sunt probele lui? Şi prin anii ´50 erau ´probaţi´ colegii mei de studenţie, luaţi chiar din Facultate, ca duşmani ai poporului.

Nu voi uita niciodată pe HP cel care vreo 10 ani mai târziu s-a prezentat la un examen la fără frecvenţă, la mine, atunci asistent, privindu-mă lung. Am plecat din sală val vârtej, scuzându-mă la profesor, şi am zăcut bolnav acasă. Ei şi? HP a zăcut 10 ani într-o celulă, în baza ´probelor´ de atunci. El nu era în fotografia mea, eu nu eram în fotografia lui. Dar nici n-am făcut nimic când am văzut în ce fotografie intră. Nici acum nu fac, pentru cei denunţaţi astăzi. Nici nu am cum, chiar dacă aş dori. Nu am nicio cale de acces la adevărul trăit de cel din fotografie, poate altul decât cel care ni se arată în fotografie. Şi oricum, nimănui nu-i pasă.

Greşeşti, mi se va spune. Alta este lumea de-acum. Altfel judecătorii, altfel procurorii. Există control judiciar, lumea este transparentă, ziariştii de investigaţie abia aşteaptă să sfâşie o minciună, dacă se adevereşte. Posibil, răspund, dar eu nu pot uita privirea lui HP.

Trăim de fapt între două avalanşe, cea a unui jaf al ţării fără precedent de la Fanarioţi încoace, sau de la Sovhozurile comuniste din anii ´50, şi cea a unor condamnări la vârful societăţii într-un număr şi cu o viteză fără precedent în istorie. Nu toţi Fanarioţii însă au fost răi, unii au adus coduri de legi,  biserici, ori cărţi franceze. Nici astăzi vârful piramidei nu este tot putred, slavă Domnului. Dar elita politică şi economică din ultimele decenii se arată în aşa măsură viciată încât doar înlocuirea ei cvasi-integrală pare a fi soluţia; la fel, cum s-a petrecut în 1821 cu Fanarioţii.

Numai că nu ştiu dacă vreun Tudor Valdimirescu îşi pregăteşte pe undeva pandurii, numai că procesul de regenerare durează decenii întregi în România, numai că în fiecare perioadă istorică alţi ´fanarioţi´, acum de-a noştri, fărîmă tot ce pot, cu aceeaşi nemilă.

Să credem că Românii sunt blestemaţi să treacă fără pauză dintr-un jaf în altul conform vorbei lui Mircea Dinescu, citat aici şi altădată, ´copiii şefilor mei sunt şefii copiilor mei´? Să credem atunci că numai avalanşa inversă a unor condamnări fără milă, chiar slăbuţ ´probate´, o poate opri pe prima?

Nu cred că nemila în pedeapsă este singura soluţie la nemila în jaf. ´Din afara fotografiei´, pedeapsa dură, meritată înăuntrul ei, pare o luptă oarbă între grupuri de putere egalmente interesate în câştig. Probele nu par, în afară, atât de evidente ca înăuntru. Jubilarea brutală, în faţa a nu ştiu câtei arestări a Elenei Udrea, la atâţia politicieni şi ziarişti din alte tabere, este la fel de neconvingătoare ca surâsul de satisfacţie la cei din tabere contrare în cazul anchetării familiei lui Ponta, chiar dacă singurătatea resemnată a primeia impresionează mai mult decât aroganţa celui de-al doilea. Cel puţin în cazul meu, unul care nu-i cunoaşte şi nu i-a votat în alegeri pe niciunul dintre ei.

În ce mă priveşte, cred că numai pedeapsa nu poate schimba lumea noastră; ea trebuie întovărăşită de schimbarea definitivă a sistemului care face posibile atât jaful cât şi agresivitatea show-ului. Ca la orice hidră, tăierea capului face să crească alte zece în loc. Hidra trebuie înlocuită cu oameni, politica şi economia modernizate la vedere, o nouă generaţie să impună noi reguli, nu doar noi slujbaşi pe vechile scaune. Trebuie..., trebuie... Dar cine impune o reorganizare de asemenea proporţii? Noi, publicul, dacă ne încredinţăm că nu poziţia de privitor din afară al fotografiei ajută, ci aceea de acţiune înăuntrul ei.

Sau, altfel, vreun tânăr student va întreba din ochi pe vreun tânăr asistent care va sta atunci pe scaunul meu de azi de ce, pe când ei tocmai se năşteau, i-a fost închisă o rudă, Udrea, într-o oribilă celulă medievală.