Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: Portret în Braille

FOTO nogreaterjoy.org

Raluca Ilie, cititoare „Adevărul”,  povesteşte despre tanti Lenuţa, bunica „glumeaţă şi ieşită din tipare”, cu care s-a „pricopsit” în parc, pe când avea doar doi ani. Tanti Lenuţa de la care Raluca a învăţat să joace şah şi prin care i-a cunoscut pe Beethoven, Verdi, Mozart sau Bach.

Două baloane roşii atârnă prinse cu aţe lungi de lustra de la dormitor. Eu, ghemuită pe covor le izbesc cu toată  puterea şi scot sunete victorioase de fiecare dată când acestea se înalţă rapid spre tavan. Lustra se mişcă şi ea uşor, cristalele se ating unul de altul şi printre clinchete, creează un dans de luminiţe pe perete şi pe tavan.

Ea stă lângă mine pe jos şi de fiecare dată când simte că balonul ajunge în direcţia ei, întinde repede braţele să se ferească. Când mă apropii de-a buşelea, îmi prinde mâna şi mi-o închide între palmele grăsuţe. Îmi strânge uşor degetul mare şi aşa începe totul.

”Degetul maare taie lemne. Arătătorul adună surceele…”

Lungeşte mult vocalele iar eu încep să râd şi să îmi trag degetul din strânsoare, anticipând finalul. Ştiu povestea. Mi-o spune pentru a mia oară şi totuşi aştept sfârşitul cu aceeaşi spaimă.

”Mijlociul face fooocul, inelarul face plăciiinte şi ăla micuu’…le mănâncă!”

În timp ce pronunţă ultimul cuvânt îmi trage mâna spre ea şi se preface că îmi mănâncă toate degetele în joacă. Eu mă sperii de fiecare dată, ţip şi mă rostogolesc râzând pe covor.

Am patru sau cinci ani şi amintirile de atunci îmi sunt mai vii ca niciodată.

Tanti Lenuţa s-a mutat în garsoniera din blocul cu numărul 10, de la Rondul Coşbuc pe 18 august 1966. Îşi aminteşte perfect data şi mai ales zilele de lungă aşteptare de dinainte mutării.

Eu m-am născut în ‘89, la doar câteva apartamente distanţă.

Chiar dacă pe atunci nu ştia mai nimic despre părinţii mei, pe mama o recunoştea după pasul grăbit şi după zgomotul pe care îl făceau tocurile pe scara circulară a blocului. Despre tata bănuia că ar fi geolog. După doi ani, i-a întâlnit întâmplător în parc şi au intrat în vorbă. Eu eram parcată într-un căruţ alb, la umbră şi încă mai muşcam poanta cu înghiţiturile de măr cu biscuite pilotate cu măiestrie de mama, mândra posesoare a celui mai mofturos copil de pe alee.

S-au împrietenit atunci şi aşa m-am procopsit cu tanti Lenuţa, o nouă bunică glumeaţă şi ieşită din tipare, care stătea cu mine până se întorceau ei de la birou. Îmi aminitesc că mai târziu fugeam până la ea în şosete şi mă mai întorceam seara, când venea tata şi mă lua pe sus acasă, la culcare.

Acum, după 20 de ani, îmi plimb ochii cu atenţie pe obiectele din garsoniera ei micuţă şi mi se par toate neschimbate.

Partea de sus a şifonierului a devenit cu timpul un adevărat muzeu al lucrurilor uitate. Un geamantan maro, o vază cu trei flori artificiale care strălucesc în lumina slabă a becului, un feon uzat şi cutii goale care amintesc de obiectele pe care le-au găzduit odată: un ventilator, un aparat de radio, un aspirator…

O aud cum bâjbâie în chicineta mică de la intrare. Scoate din dulap două căni micuţe cu floricele şi un ibric în care toarnă vin până la jumate. Că dacă tot o facem, măcar s-o facem lată! râde ea. Pipăie mai multe borcane din dulap şi apoi mă strigă. „Asta e mierea?” Nu. E dulceaţă. Mai scoate unul. „Asta e?” Găseşte borcanul cu miere şi pune două linguriţe în vinul care deja clocoteşte pe aragaz.

Stau foarte aproape de geamul acoperit de o perdea mov (care a apărut acolo de curând şi care schimbă puţin lumina în cameră). Dau perdeaua la o parte şi privesc în jos strada, casele şi cei doi copii care îşi pasează mingea de la unul la altul. Îmi lipesc nasul de geamul rece şi stau aşa câteva secunde, nemişcată.

*

S-a născut la 1 ianuarie 1933, în comuna Dorobanţu din judeţul Tulcea, a 6-a dintre cei 10 copii ai familiei şi a 4-a cu defect de vedere. Pe atunci toţi îi spuneau Lina, deşi mult mai târziu a devenit Lenuţa.

În amintirea ei am rămas o siluetă gri, micuţă, care se cocoaţă pe masa din sufragerie, dansează şi dă adevărate spectacole la scenă deschisă. Acum îmi ia faţa între mâini, îmi atinge uşor ochii sau părul şi îmi trasează o linie dreaptă peste buze. Mă construieşte cu vârful degetelor şi încearcă să regăsească silueta mea pierdută.

Până la 14 ani a urmat o şcoală normală, chiar dacă nu putea să scrie sau să citească ca ceilalţi colegi ai ei. Era în schimb ambiţioasă şi avea o memorie bună care o ajuta să fie printre primii din clasă. Când a aflat că părinţii au înscris-o la un colegiu din Bucureşti, a plâns o zi întreagă de fericire, şi-a aruncat lucrurile într-o valiză şi i-a ameninţat că dacă nu o duce nimeni până la gară, tot o să plece singură cu primul vapor spre Tulcea.

Primăvara lui ’46 a găsit-o în capitală. Aici a învăţat să scrie în Braille, a făcut cunoştinţă cu istoria şi literatură universală şi s-a îndrăgostit de şah – una dintre materiile obligatorii la şcoala de nevăzători. Era atât de pasionată încât acum râde când îşi aminteşte că visa noaptea piese şi deschideri. Mâinile îi alergau pe tabla de şah, pipăia pătrăţelele în relief şi crestăturile din vârful pieselor negre care o ajutau să le deosebească de celelalte.

Primul concurs de şah pe echipe la care a participat a avut loc în ’50, când tanti Lenuţa era deja în divizia A a echipei de nevăzători. Concurenţii jucau la 5 mese dintre care două erau de fete. Ea a nimerit la masa întâi. Întâmplător, tot la masa întâi juca şi Elisabeta Polihroniade. A urmat o partidă strânsă pe care campioana României la şah a uitat-o probabil la puţin timp după. Tanti Lenuţa şi-a amintit-o toată viaţa. Din ordinea lui perfectă, primul pion rupe linia şi se aventurează în luptă până la poziţia e4. E urmat de un al doilea care se opreşte în c5.

Orice şahist pasionat recunoaşte imediat cele două mutări care marchează „Deschiderea Siciliană”, o tehnică bine cunoscută în şah însă suficient de riscantă pentru a fi evitată de mulţi jucători. Tanti Lenuţa face mutarea şi apasă hotărât pe ceas. După mai bine de o oră jumate de oprit şi pornit cronometrul, dă ultima mutare şi pleacă pentru a-şi lăsa adversara să gândească. Antrenorul, îngrijorat o întreabă dacă ştie cum să continue jocul. ”Ştiam”, îmi spune ea apăsat.

I-au rămas bine întipărite în minte cele 20 de minute de emoţie şi nerăbdare rătăcite anapoda prin ploaie. Mai avea doar 6 sau 7 mutări până când o va bate pe Polihroniade.

De la ea am învăţat şi eu să joc şah. În timp ce aşez cănile de vin fiert pe măsuţă, o întreb dacă mai are tabla. Acum e pe şifonier, lângă toate celelalte lucruri, acoperită de un giulgiu subţire de praf. Tanti Lenuţa stă pe scăunelul ei mic, eu pe fotoliu şi punem tabla în faţa noastră lângă ceştile aburinde de vin. Ea povesteşte începutul unui roman de Virginia Woolf şi eu aranjez piesele din cutie mai întâi cu turele şi nebunii, la fel cum o făceam şi altădată.

Aveam 4 ani. În scara blocului, la etajul 3, două degete îngălbenite de tutun duceau constant la gură o ţigară BT (Bulgarian Tabacco). Alte două, un Carpaţi fără filtru. Mama nu îi lăsa să fumeze în casă, aşa că tata şi tanti Lenuţa se refugiau câteodată în faţa uşii de la intrare, preţ de o vorbă şi un fum. Fugeam repede după ei, îmi luam un aer serios şi îi spuneam mamei că merg să ”fufu şi eu o ţigală”. Când ne întoarcaem în casă, tanti Lenuţa tuşea înfundat, acompaniată de bombănelile prietenei ei, Ileana, o băbuţă fâşneaţă cu care şi-a împărţit garsoniera de când s-au pensionat amândouă de la Telecomunicaţii. Jucam adesea cu ele Şeptică sau Tabinet şi de aici am învăţat şi primele mele socoteli matematice.

*

Îşi mută calul în e5 şi apoi retrage mâinile de pe tablă pentru a mă lăsa să-mi fac mutarea. Mă întreabă cum mai stau cu băieţii şi fără să aştepte un răspuns concret se ridică de pe scaun şi începe să cotrobăie prin dulap. „Uite cu asta am să mă îmbrac la nunta ta!” Scoate un umeraş pe care e aşezat un compleu negru, cu paiete. ”Ba nu, o să-mi fac unul şi mai frumos, la comandă!”

Mai superstiţioasă ca un trib de băştinaşi africani, tanti Lenuţa ştia să citească în palmă, să dea în cărţi sau să îţi ghicească personalitatea în funcţie de zodii. Avea cărţile inscripţionate în Braille şi în pauzele de Tabinet îşi mai dădea şi vreo două trei pasenţe înşirând cărţile pe tot patul.

Mie îmi citea doar în palmă. Îmi pipăia uşor liniile mâinii, urmărea cu arătătorul linia vieţii şi se oprea pe micile striaţii care o intersectau. Ştia că nu cred în destin sau în zodii dar îmi promitea că o să trăiesc fericită până la 80 de ani şi că o să mă mărit din dragoste. Ea nu a fost căsătorită niciodată. Dar despre dragoste vorbeşte mereu cu zâmbetul pe buze.

Mută şi mai strecoară o amintire care îi este foarte dragă:

E vara lui 1953. Orchestra cântă şi tinerii dansează în perechi. La puţin timp de la venirea ei în Bucureşti, începe Festivalul Mondial al Tineretului în Piaţa Palatului (un festival despre care am citit ulterior că ar fi flămânzit o ţară întreagă).

Ea poartă o rochie galbenă cu flori grena şi pantofi albi cu toc gros, cum era moda pe vremuri. El poartă uniformă şi are pe cap cascheta de ofiţer. O invită la dans şi plutesc unul lângă altul, amestecându-se printre zecile de perechi. Chiar dacă nu îi distinge bine figura îl recunoaşte mereu după ciucurii de la epoleţi.

Au dansat în fiecare duminică timp de o lună fără ca vreunul dintre ei să îndrăznească să se prezinte. Că de, pe vremea aia oamenii aveau respect şi o politeţe cum rar găseşti acu’. Lumea nu era aşa dezmăţată.

„L-ai mai văzut de atunci?” Nu l-a mai văzut. Şi nici n-ar fi ştiut cum să-l recunoască.

Îmi amintesc de zilele când ascultam împreună muzică la magnetofon. Eu aşezată pe jos, ea întinsă în pat sau pe fotoliu. Spărgătorul de nuci al lui Tchaikowsky era preferata mea. Închideam ochii şi îmi imaginam soldăţei de plumb care invadează garsoniera mică, merg sacadat în ritmul muzicii şi ne salută milităreşte din dreptul ferestrei.

Tot la ea i-am cunoscut pe Beethoven, Verdi, Mozart sau Bach. I-am iubit scurt dar pasional, pentru ca mai apoi să îmi îndrept visele adolescentine câtre vedetele pop nouăzeciste. De fiecare dată când „Vara” celor de la Genius zdruncina boxele casetofonului meu Panasonic, tanti Lenuţa se ridica revoltată de pe fotoliu, gesticula şi ridica tonul încercând în zadar să acopere vocea piţigăiată a blondei. „Ce-i asta dragă? Asta numeşti tu muzică?”

Deşi nu mi-a spus-o niciodată, ştiam că pasiunea pentru muzică i se datoreză fratelui ei mai mic, Nicu, ultimul din cei patru cu defect de vedere din familie. Acesta a terminat Conservatorul la Cluj şi în ‘55 urma să devină profesor de muzică.

Tanti Lenuţa întrerupe jocul de şah şi îmi povesteşte de primul lui concert la Cluj. În timp ce îşi aminteşte, cortinele se ridică, sala geme de aplauze şi orchestra începe concertul pentru pian nr. 5 al lui Beethoven. Ea e acolo. Încearcă să reproducă nişte note, gesticulează mult şi ochii îi strălucesc de mândrie şi emoţie. Chiar şi acum, după aproape 50 de ani. 

Strângea până la ultimul bănuţ în fiecare lună doar ca să plece la Cluj să îl viziteze pe Nicu. Câteodată îi trimitea lui banii să vină la Bucureşti. Iar când terminau şi banii de vizite, se mulţumeau să îşi telefoneze săptămânal. Se aveau oricum unul pe altul şi asta le ajungea. În ’67  a rămas doar ea, cu o furie nestăpânită în suflet şi muzica clasică pe fundal.

*

Mă roagă să îi pun nişte Cola în ceşcuţa în care cu puţin timp în urmă se mai afla o gură de vin.

Ceasul arată 21.30. Nu-i vine să creadă ce repede a trecut timpul printre gurile de vin, piesele de şah şi amintiri. Am răpit-o aproape 4 ore din singurătate.

Ne-au rămas cam aceleaşi piese pe tabla de joc. Ea mută un nebun şi îmi ameninţă regele. Eu sacrific tura albă pe-o regină. Revoltată face reconstituirea crimei ca să se asigure că am avut dreptate.

Pe fundal se aude Radio România Actualităţi. O voce subţire de domnişoară pioasă răspunde întrebărilor reporteriţei. De ce nu fumează? Pâi ştie că fumatul l-ar mânia pe Dumnezeu. Eu pufnesc în râs. Tanti Lenuţa nu e atentă nici la mine, nici la radio. Mâinile îi aleargă frenetic pe tablă, calculându-şi următoarea mutare. Şah…şi mat, zice ea într-un final.

Oricum, nu a fost niciodată prea religioasă.