Chrysanthemum

Astăzi este ziua mea. Treizeci de ani minus şapte buchete de crizanteme. Acum şapte ani de zile bunica s-a stins din viaţă cu doar câteva luni înaintea zilei mele. Ea era cea care, în fiecare dimineaţă a zilei a nouăsprezecea de octombrie, îmi aducea un buchet imens de flori, de crizanteme.

„Pentru chinezoaica mea”, îmi spunea deseori. Iar eu, copilă ignorantă, nu înţelegeam de unde şi până unde chinezoaică. Nu ştiam atunci că de fapt crizantema este o floare originară din Asia, unde este asociată cu înţelepciunea. Zice o legendă chinezească aşa: în urmă cu 3000 de ani, un împărat a aflat că în insula Libelulei din marea Răsăritului există o plantă miraculoasă înzestrată cu darul de a întineri oamenii. Întrucât putea fi culeasă doar de cei nevârstnici (mă întreb retoric acum dacă m-aş fi încadrat), el a trimis către insulă o expediţie formată din 12 tineri bărbaţi şi 12 tinere femei. Aceştia au trecut prin multe încercări înainte de a pune piciorul pe insula florii făgăduite. Te gândeşti ca un asemenea act de curaj ar trebui răsplătit în final. Dar tinerii noştri nu au găsit nimic din ce li se promisese atunci când au reuşit să ajungă pe insulă. În schimb au ales să se stabilească acolo, iar în timp au devenit vestiţi pentru cultivarea şi negoţul cu crizantemele de aur. Nu-mi dau seama dacă ea auzise de legenda asta îndepărtată, dar ceva ceva o fi ştiut de le cultiva cu atâta grijă în grădiniţă şi mi le dăruia în fiecare toamnă. Poate era felul ei de a-mi oferi un buchet în plus de înţelepciune pe măsură ce mai îmbătrâneam un an.

Mă întorc acum la vremurile acelea şi păşesc timid pe lespezile trecutului. Mi-e teamă ca nu cumva forţa dorinţei mele de a-l reconstitui cât mai fidel să fie prea puternică şi să le scunfunde într-o uitare parţială sau chiar totală. Amintirile, imaginile, senzaţiile, vorbele s-au mai şters cu timpul şi am impresia că memoria îmi joacă feste. Încerc însă să scriu şi să păstrez ce mi-a mai rămas. Încerc să-mi trăiesc prezentul ca o nostalgie a viitorului. Şi mă întreb dacă până acum m-am bucurat de trecut aşa cum ar fi meritat.

O şi văd de parcă ar fi fost ieri. Venea agale pe potecă, călcând apăsat când pe un picior când pe altul, ţinând cu ambele mâini în dreptul pieptului buchetul auriu de crizanteme, ca un soldăţel sovietic (cum o "alinta" mama, şi fie vorba între noi, nici că am mai văzut vreodată o noră să-şi iubească soacra aşa cum a făcut-o mama). Mâinile ei erau arse de soare, bătătorite de muncă, trecute prin viaţă. Tocmai mâinile alea au fost cele care îmi curăţau carnea de pe os din supă, care îmi dădeau un covrig în Gara de Sud din Ploieşti când mă lua de la şcoală, care mi-au dăruit un Piticot pentru prima dată. Mâinile alea m-au învăţat să mă închin, să-mi leg şireturile şi să frământ coca pentru gogoşi (nu o să uit cum mâncam mai mult coca, iar mamaia mă ocarea că o să ajung să mi se lipească de maţe).

De cele mai multe ori o vedeam de la geam venind. Rareori însă mă duceam să o întâmpin. Mereu aveam altceva mai important de făcut. Când mă gândesc, cu mintea şi dorul de acum, aş lăsa totul baltă şi i-aş sări în întâmpinare şi în braţe. Aş săruta-o şi nu aş mai lăsa-o să plece de lângă mine. Atunci nu. Atunci credeam că am timp. Credeam că o să fie acolo şi mâine, şi poimâine, şi "lasă tată că trec mâine pe la mamaia..acum am treabă".

Într-o zi însă mâine a devenit o incertitudine, iar poimâine o dramă. Îmi amintesc cu sufletul sfâşiat. Era începutul verii şi eram în vacanţă în Cipru. Eram fericită şi râdeam. Nu-mi mai amintesc însă ce mă fericea în clipa aceea. Pesemne nu era atât de important. Pesemne nu a durat. Îmi aduc aminte însă altceva: m-am oprit brusc din râs şi am simtit cum tot pământul îmi curge pe sub picioare. Mi-am înfipt degetele în braţele prietenului meu şi i-am spus cu o voce gravă: "Mamaia o să moară". Atât i-am zis. Precum Pythia, am vorbit cu un glas ce nu era al meu, vocea nebuniei profetice. Când am ajuns acasă am ştiut că avusesem o previziune. Nu era prima dată. Mama mi-a mărturisit într-o seară că pe mamaie o diagnosticaseră cu cancer în ultimul stadiu. Nu mai era nimic de făcut. Am fugit într-un suflet la casa ei. Am găsit-o ca de obicei in bucătărie, imbibată de mirosul de cartofi prăjiţi în untură. Era mai trasă la faţă şi mai slabă de cum o ştiam, dar nimic din ţinuta ei nu mi-ar fi putut confirma vorbele mamei. Am căzut în aceeaşi capcană. Am dat ziua de azi pe mâine.

Până când, într-o după-amiază, pe la sfârşitul verii, l-am ascultat pe tata care îmi tot zicea "du-te la mămăiţa, nu e bine" şi am fost la ea. Poate că până atunci credeam că dacă refuz să accept realitatea, nu aveam să mă şi confrunt cu ea. De data asta nu am mai găsit-o la geamul bucătăriei, trebăluind prin fumul de cartofi prăjiţi şi mămăligă cu brânză. Era în curte pe un scaun cu mâinile împreunate în poală ca pentru o rugăciune sepulcrală. Femeia care o viaţă întreagă se impusese ca o figură matriarhală dominantă, o persoană energică şi puternică, femeia aceea stătea pe un scaun la soare. Mi-am adus aminte de visele din copilărie când trezită brusc din somn, cădeam într-o paranoia totală şi aveam impresia că mama şi tata fuseseră răpiţi de extratereştri, iar în locul lor lăsaseră nişte fiinţe hibrid om-extraterestru. Mămăiţa avea ochii spălaciţi. Tata zicea că aşa îi au oamenii care sunt pe moarte. Faţa îi era luminoasă în schimb, iar chipu-i hialin părea a privi către alte orizonturi, inaccesibile nouă.

Mi-am petrecut următoarea perioadă făcând naveta Bucureşti-Ploieşti. Încercam cu o disperare famelică să recuperez timpul pierdut şi să prelungesc puţinul timp rămas. În casă a dispărut mirosul de prăjeli. A fost sufocat treptat de un miros de pastile şi doctori. Pe masa din camera ei au dispărut farfuriile cu pişcoturi şi gogoşi. Auzeam poveşti şuşotite cum unchiul meu văzuse într-o seară moartea în antreul din faţă. Venise dupa mamaia, dar a reuşit să o gonească. Îmi era frică să mai trec prin antreu. Veneam pe la bucătărie, cum făceam în copilărie când fugeam de la joacă istovită şi ceream ceva dulce, iar mamaia îmi dădea pâine cu zahăr. Acum însă ea, cu o voce stinsă, ne gonea mereu: "Pleacă maică de aici, du-te afară la soare". Nu avea de unde să ştie că vremea se stricase şi era mai mereu înnorat. Jaluzelele erau tot timpul trase, nu intra lumina.

Într-o zi iluzia ne-a făcut o ultimă bucurie. "Se simte mai bine, şi-a revenit, mănâncă, s-a ridicat din pat". Eram cu toţii fericiţi. Ne-am adunat la ea în casă cu mic cu mare, toţi nepoţii, nurorile şi feciorii. Patul cu tăblie era neîncăpător. Îmi sprijineam picioarele de sobă cum făceam iernile friguroase când veneam de la colindat. Apoi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Nu cred că o să uit vreodată. Mamaia, cu lacrimi în ochi, mi-a luat mâna şi mi-a zis "Vă iubesc"! Într-o familie în care cuvintele acestea nu se rostesc, nu neapărat dintr-o economie de vorbe, ci pur şi simplu nu se obişnuieşte, am ştiut atunci că este un rămas-bun. A doua zi a murit, nu eram acasă. Aveam treabă la Bucureşti.  De atunci nu am mai primit crizanteme de la mămăiţa. Nu am mai auzit-o intrând spăşit pe uşă, şuşotind: "Eşti acasă, chinezoaico?"...Iar eu din camera mea, prea ocupată, îi răspundeam abia după a doua întrebare.

Acum, în a treizecea toamnă din viaţa mea, când mă întorc acasă, drumul este pavat cu crizanteme de aur ce îmi arată calea. Buchetele nu mai ajung însă până la poarta bunicii. Se termină undeva până să dau prima curbă la stânga, la poarta cimitirului.

"Cu părul nins, cu ochii mici

Şi calzi de duioşie,

Aieve parc-o văd aici

Icoana firavei bunici

Din frageda-mi pruncie.."

(Fragment din poezia "Bunica" de St. O. Iosif)