VIDEO Ipocrizia şi pagubele pe care le provoacă

Oare de ce tăcem faţă cu monstrul revizuitei Constituţii? La ce duce oare apatia noastră? Ipocrizia, eticheta falsă, escrocheria politică şi histrionismul nu sunt invenţii româneşti. O ştim nu doar de la Machiavelli, ci de la greco-romani încoace. Le mai practică şi occidentalii.

De pildă când, din raţiuni de oportunitate politică, inşi ce par a avea agende proprii, precum versatilul liberal britanic, Graham Watson, un bun prieten al puciştilor din USL, confundă, cu voce tare, un simplu trădător ca Edward Snowden, cu un prezumtiv „apărător al drepturilor civice".

Făţărnicia şi duplicitatea reprezintă una dintre cele mai grave probleme confruntând spaţiul public românesc. A pretinde că eşti altceva, a te prezenta, viclean, drept altcineva decât eşti de fapt, a-ţi aroga cu nesimţire, strident de regulă, patetic, onctuos ori, după caz, obraznic, calităţi ori merite inexistente, ori diferite de cele veritabile şi a-ţi cosmetiza trecutul marchează multe cariere politice româneşti.

Video Blog DW: Ipocrizia şi pagubele pe care le provoacă

În vest, omul politic nu se poate distanţa în genere prea mult de nucleul propriei sale personalităţi fără să trezească mefienţă, fără să ajungă la un moment dat să fie amendat de un electorat sensibil totuşi la însuşiri de felul credibilităţii, onestităţii şi autenticităţii. Cade el pradă tentaţiilor? Mai devreme sau mai târziu se va trezi prins cu mâţa-n sac şi  silit să-şi dea demisia. Discursurile vechi se păstrează bine, de obicei, interzicându-le personalităţilor să-şi facă uitate prestaţiile, erorile şi gafele d’antan. Memoria suprimă perfidia.

Traseismul e, pe malul Dâmboviţei, un fenomen mai răspândit decât oriunde.

În Germania, un fost ministru de Interne social-democrat precum Otto Schily a cărat cu el o viaţă întreagă, agăţată ca o tinichea de coadă, trecutul său de fost avocat al teroriştilor de extremă stânga precum şi apartenenţa sa vremelnică la aripa radicală a partidului ecologist.  

În schimb, cu unele excepţii, liderii politici români se tot reinventează. Traseismul e, pe malul Dâmboviţei, un fenomen mai răspândit decât oriunde. Dar oare de ce n-ar fi, dacă oamenii uită şi iartă? Dacă politica îi lasă reci?

În România, televiziunea, ziarele, radioul n-au considerat multă vreme necesar să treacă în dreptul numelui politicianului citat, descris ori intervievat, partidul său, ori fostele formaţiuni din care mai făcuse parte. Inconsistenţa ori incompetenţa cea mai crasă nu iscă vreo indignare generală.

Se trece lesne peste greşeli impardonabile, precum de pildă un puci, sau  revoltătorul furt al unei munci intelectuale, peste obţinerea unui titlu necuvenit, prin intermediul unui plagiat neasumat, urmat de manipularea instituţiilor menite să-l determine.

Asemenea delicte grave abia dacă scandalizează un număr insignifiant de critici. Toţi ceilalţi par anesteziaţi de lehamite şi lene, de obişnuinţa ca demnitarii, hulpavi, să-şi bată joc de alegători şi de democraţie, să fie puşi, feroce, pe căpătuială ori prea puţini capabili să facă faţă misiunii asumate. Majoritatea se arată cuminte, docilă, tolerantă, ca şi cum ar fi necuviincios să le ceri liderilor firescul, să fie, deci, morali şi exemplari, când atâţia alţii nu-s.  

Dată fiind fulgerătoarea uitare a trecutului (cu excepţia presei securiste, ce, pe modelul dosarului de cadre comunist, scoate la iveală presupusele erori comise până şi de străbunicii celor duşmăniţi) metamorfozele cele mai spectaculoase sunt, în spaţiul românesc, oricând posibile. Şi, la nevoie, uşor de repetat.

De la Iuliu Cezar şi Farfuridi încoace credem că "iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători". În fapt, şi cei din urmă mai ajung uneori, în mod pervers, să ne suscite simpatia.  

Întrucât nici unui parvenit nu i se va da vreodată peste nas şi nici un mincinos care a făcut promisiuni false nu va fi pedepsit la urne, ipocrizia n-are cum să nu înflorească. La umbra indolenţei noastre, vanităţile se umflă în neştire, trufia şi escrocheria sunt în elementul lor, etichetele false proliferează, iar credibilitatea, baza şi cheia oricărei democraţii funcţionale, se prăbuşeşte în neant.

Nepedepsirea, în alegeri, a demolatorilor statului de drept, lejeritatea, nepăsarea şi docilitatea cu care s-a reacţionat în largi segmente la insolenta tentativă a edificării unei dictaturi parlamentare prin revizuirea constituţională sunt de foarte rău augur pentru proiectul deschiderii societăţii româneşti.  

Articol semnat de Petre M Iancu.