Trei lideri pentru următorii 25 de ani

Anul acesta manifestările şi discursurile legate de Revoluţie se petrec într-un context aparte. Sunt 25 de ani de la Revoluţie, prilej pentru bilanţuri ale trecutului şi reflecţii pentru viitor, şi ne pregătim de învestirea unui nou preşedinte cu un capital de imagine fără precedent şi care deja duce în spate un sac plin cu aşteptări şi speranţe ca niciun alt lider politic de la Revoluţie încoace.

În acest context, aş spune că privitul spre trecut este un demers necesar, dar care nu trebuie să ne ocupe prea mult timp. Spaţiul public e dominat în aceste zile de lamentări despre modul în care România a pierdut timp sau despre faptul că nu am ştiut ce să facem cu libertatea construite pe mormintele sutelor de morţi şi familii distruse acum 25 de ani. Există şi perspectiva opusă, în care unii se uită plini de auto-admiraţie la drumul lung parcurs de România în acest timp. Ca ţară, am făcut multe, puteam face mult mai multe. Faptul e consumat.

E infinit mai important ce vom face de acum înainte. Nu cred în ideea de „a învăţa din greşelile trecutului” sau cel puţin nu cred că trebuie să trecem printr-un proces de culpabilizare generală doar de dragul de a identifica greşelile, vinovaţii şi mecanismele de evitare a lor (a greşelilor şi a vinovaţilor). Cred însă că e esenţial să înţelegem - „acum ori niciodată”, vorba cântecului - că trebui să trecem printr-un proces de responsabilizare generală (să nu zic „naţională”), prin care să înţelegem că putem progresa, ca grup, doar în măsura în care fiecare îşi face treaba cu grijă, responsabilitate, în mod etic, acolo unde este pus (la job, în comunitate, în familie). 

Acest proces trebuie să plece de jos în sus, dar e la fel de valabil că clasa politică e datoare să impună un ritm în această direcţie, ba chiar să dea un exemplu. Doar că nu trebuie să aşteptăm cu toţii, la infinit, ca politicienii să fie cei ca producă schimbări. Revenind la contextul despre care vorbeam la început, cred că ne aflăm într-un moment foarte bun al existenţei noastre politice. România are acum în poziţii extrem de importante şi de vizibile trei persoane care pot - în sensul că au capacitatea şi pârghiile necesare - să producă schimbare în bine. 

1. Klaus Iohannis

Iohannis a câştigat aproape de unul singur alegerile de pe 16 noiembrie. E de discutat în continuare - şi nu vom şti niciodată răspunsul categoric - ce a contat mai mult atunci: personalitatea lui sau antipatia faţă de Ponta/PSD. Cert e că Iohannis nu s-a bucurat de un staff de campanie grozav (de aici şi perceputa lui lipsă de pregătire în multe momente ale campaniei), nu are o charismă deosebită în apariţiile televizate sau în faţa unor grupuri mari de oameni, iar lucrurile bune de pe finalul campaniei - cum ar fi celebra replică „Decât să fiu mârlan, mai bine pierd!” - i-au aparţinut întru totul, după cum a recunoscut Felix Tătaru. Cred însă că cei care l-au votat au văzut în el un tip decent şi sunt absolut în dezacord cu cei care susţin că oricine era în turul 2 îl bătea pe Ponta. Să ne imaginăm că ar fi fost Elena Udrea... Valul de simpatie pe care pluteşte Iohannis după alegeri e firesc, pe undeva. Orice preşedinte nou ales se bucură de o perioadă de graţie. Însă Iohannis arată, deocamdată, că e consecvent cu ideea de politică altfel. Iar faptul că a oprit alegerea în fruntea PNL a unui politruc precum Atanasiu e doar ultimul semnal în direcţia asta. Cu o astfel de atitudine, Iohannis are toate şansele să fie preşedinte pentru următorii 10 ani, iar publicul să rămână la fel de atent la mesajele venite dinspre el.

2. Victor Ponta

După pierderea alegerilor, Ponta trece printr-un proces continuu de recuperare a reputaţiei în ochii electoratului, cel mai recent episod fiind renunţarea la titlul de doctor dobândit în mod necinstit. Acest proces mi se pare problematic sub multe aspecte. În primul rând, îmi pun întrebarea dacă Ponta ar fi avut aceeaşi atitudine dacă ar fi câştigat alegerile. Mai renunţa el la titlul de doctor? Şi-ar mai fi recunoscut greşelile din campanie? Ar mai fi interpretat faptele la fel, dacă deznodământul ar fi fost altul? De aceea, cred că spăşirea publică a lui Ponta e în principal un proces cu scop politic. Pe de altă parte, cred şi că Ponta îşi doreşte ca publicul să nu creadă că e un tip rău sau, cel puţin, rău intenţionat. Iau aici ca dovadă postările dese despre familia, copiii săi, de pe Facebook, prin care încearcă să ne arate că e un om normal, mândru de familia sa, capabil iată să recunoască unde a greşit. Orice părere am avea despre Ponta şi indiferent de perioada pe care o va mai petrece în fruntea PSD, Victor Ponta va rămâne în prim-planul politicii româneşti mulţi ani. Are doar 42 de ani, iar în România, cu excepţia unor condamnări sau scandaluri publice de amploare (să ne amintim de Mona Muscă) nimeni nu a dispărut, subit şi definitiv, din politică. Iar în PSD sunt puţini purtători de mesaj (nu vorbim aici de substanţa sau corectitudinea mesajelor) cu talentul şi aptitudinile discursive ale lui Victor Ponta. Dacă atitudinea lui Ponta şi dorinţa lui de a învăţa din greşeli sunt sincere, atunci cred că clasa politică din România primeşte un nesperat cadou de Crăciun. Iar pe termen scurt, ţinând cont de cuantumul regretelor acumulate în funcţie, ar trebuie poate să se soldeze cu o demisie...

3. Alina Gorghiu

Pe măsură ce avansau discuţiile despre candidaturile lui Atanasiu şi Orban la şefia PNL, mă întrebam continuu „de ce nu Alina Gorghiu”. A fost un soldat loial al partidului (asemenea lui Ludovic Orban) de aproape zece încoace, e demnă de a fi luată în serios, ştie să se lupte cu politicieni guralivi în platourile de filmare, fără a derapa, şi a lucrat cu toţi cei trei preşedinţi ai PNL din istoria recentă (Tăriceanu, Antonescu, Iohannis). Mulţi ar spune că nu s-a remarcat cu vreo spusă genială, dar, pentru un politician de 30 (şi ceva) de ani, cred ca e esenţială expunerea, consecvenţa în atitudine şi absenţa lucrurilor memorabile în sens negativ (să o comparăm cu Şova, dacă vreţi...). Acum, Alina Gorghiu are şansa de a avea cu adevărat toţi ochii aţintiţi asupra ei. Dacă fuziunea cu PDL va merge conform planului, ea va fi preşedintele unuia dintre cele două mari partide ale României. Dacă îşi va păstra parcursul, cred că are mult mai multe şanse decât alte femei din politica românească de a aspira la prima funcţie în stat, peste 10 ani. Mai e mult până departe, dar cred că merită să urmărim evoluţia ei. 

Suntem, deci, într-un moment în care cele mai importante partide din România sunt conduse de oameni în preajma vârstei de 40 de ani. Să îl amintim aici şi pe Kelemen Hunor de la UDMR. PSD, PNL şi UDMR sunt cu adevărat partidele importante în România (ignorând anexe precum PPDD, UNPR, PC, PMP). Sistemul politic se află acum sub spectrul unui nou preşedinte de la care aşteptările sunt foarte mari. Toţi cei trei lideri amintiţi primesc din partea mea un cec în alb, limitat. Şi, în loc de negativism, cred că toţi ar trebui să punem presiune pe ei prin speranţele şi aşteptările noastre pentru următorii 10, dacă nu 25 de ani. 

Dar, din nou, soarta noastră nu depinde doar de ei, ci în primul rând de fiecare dintre noi. Pentru că tot suntem în postul Crăciunului, vreau să închei acest text semi-festiv cu un citat din Părintele Iustin Pârvu, una dintre figurile respectate ale Creştinismului românesc din ultimele decenii:

„O ţară nu înfloreşte din parlament, nici din guvern, înfloreşte din străduinţa şi din conştiinţa fiecărui individ în parte.”

Desigur, în frunte cu străduinţa şi conştiinţa politicienilor. Să sperăm că vom fi mai mândri de propriul trecut de acum în 25 de ani.