Statul, rromii şi ţiganii: măşti, măscărici, măscări, mascarade (I)

„Comment peut-on etre tsigan/ Cum (mai) poate fi cineva ţigan", repetentul istoriei? Nici român, nici rrom, „încremenit în proiect", anacronic, repudiat, diabolizat, dezumanizat, „ţiganul e om de departe" (neom), iar integrarea sa o dezintegrare apocaliptică, haosul unei mântuiri de mântuială. Ce (mai) este de făcut?

În 2017, statul român ar trebui să celebreze 40 de ani de politici de integrare socială a rromilor, începute cu Platforma PCR „Integrarea ţiganilor” 1977-1983”. Sau ar trebui să comemoreze 65 de ani de la legiferarea excluderii rromilor din România, prin deportarea în Guvernământul Transnistria şi Holocaust, în care au murit mii de rromi. Sau ar trebui să celebreze (comemoreze?) trecerea unui secol şi jumătate de la abolirea Sclaviei rromilor în Ţările române din 1856/1865 (caz unic) şi cea mai lungă servitute din istoria lumii. Ar trebui ca statul român să reflecteze asupra propriilor politici, zilele acestea, în 27 aprilie fiind aniversarea (fără celebrare) a declaraţiei politice a Memorandumului adunării rromilor de la 1919, prin care rromii şi-au exprimat două imperative legitime ale recunoşterii lor juridic-constituţionale: (1) să li se acorde drepturile egale ale cetăţeniei, conform Declaraţiei de la Alba Iulia a statului român (1 decembrie 1918), şi (2) să nu mai fie trataţi marginal, ca naţiune rasială, inclusiv termenul ţigan (cu vechiul sens de sclav, respectiv, păgân) urmând a face obiectul negocierii „contractului social”. Acest „contract social” nu a fost niciodată încheiat, recunoaşterea rromilor ca naţiune conlocuitoare, creatoare a statului român, a devenit fapt abia după 70 de ani, dar formal, la presiunea externă, aşa cum şi eliberarea din sclavie a fost condiţionată de recunoaşterea Unirii.

Ca un corolar, în 2017 s-au împlinit 35 de ani de la „Mărturia unui ţigan” (20 februarie 1982), protestul internaţional faţă de politicile rasiste victimizatoare ale statului român, un act disident riscant al activistului şi diplomatului rrom Nicolae Gheorghe (1946-2013). Deşi fondator al unei viziuni europene asupra integrării rromilor, care s-a bucurat de recunoaşterea instituţiilor europene şi internaţionale, pentru statul român a rămas un indezirabil, persona non grata, chiar şi după prăbuşirea comunismului.

Acum, la aproape 30 de ani de la recunoaşterea juridică a drepturilor rromilor la demnitate şi libertate, la care s-a obligat constituţional statul român în 25 decembrie 1989, eşecul este evident şi total. A falimentat până şi comedia bufă a redistribuirii socio-economice, ca acţiune afirmativă de echilibrare a inechităţile discriminărilor negative istorice. Rromii mai au de ales între două rele: a continua să fie victimele rasismului şi discrimării într-un stat eşuat, un Egypt-ghetou, sau de a se autoexila, nomadizând forţat prin pustiul marginalităţii unei Europe centrifugate, plină până la refuz de refugiaţi, azilanţi, migranţi.

Această catastrofă umană a rromilor români în Europa este rezultatul socializării negative a instituţiilor birocratice ale statului - cine-şi asumă responsabilitatea eşecului? Pentru resocializarea devianţilor statul a avut şi are dintotdeauna forme de control şi sancţiune socială, dar este imorală victimizarea colectivă şi permiterea justiţiei colective – dovezi că statul şi-a abandonat demult responsabilitate faţă de rromi, ca cetăţeni şi ca minoritate naţională. Concluzia evidentă este că statul român, legatarul drepturilor şi îndatoririlor tuturor cetăţenilor săi, a eşuat constant şi intenţionat în implementarea oricărei strategii de integrare a rromilor pentru că nu-şi asumă trecutul, este impenitent faţă de propria istorie şi continuă să rămână în impunitatea dictatorială şi colonizatoare a dispreţului şi impasibilităţii. Or, tratamentul imoral al instituţionalizării rasismului prin omisiune legislativă, căruia rromii îi cad pradă generaţie după generaţie, este o victimizare deliberată, pe care studiile de specialitate o consideră specifică „statului criminal”, ca „stat rasist” (Yves Ternon, 1995).

Cum e posibilă, ca ultimă şansă de evitare a prăbuşirii şi conflictului, o societate rromă care să solidarizezare comunităţile, clanurile, diferenţele intragrupale, ca într-ajutorare civică şi etnică, auto-organizare?

După 40 de ani de eşec al politicilor publice pentru rromi, statul român trebuie să-şi adapteze din temelii viziunile integrative. În absenţa reţelelor de comunicare, care să instituţionalizeze structurile de educaţia intraetnică şi civică ale reformei de modernizare a tradiţiei şi culturii organizaţionale rrome, dezvoltarea personalităţii individuale şi etnoculturale este blocată de subdezvoltarea elitor rrome, ca potenţiale modele formative ale schimbării sociale, consecinţă a managementului eronat al acţiunii afirmative. Într-o asemenea situaţie de subdezvoltare şi totală dependenţă de cultura dominantă, cum poate fi creat un dialog autentic, în termenii cetăţeniei, între cultura rromă şi cultura românească, altceva decât lăutărie şi dansuri din buric? Ce interacţie poate exista între poporul rom şi elitele sale, menţinute într-un mainstream-ing impus, colonizator ? Este imperios ca statul român şi elitele rrome cu care s-a asociat să facă dovada competenţelor reale. Pe de altă parte, individual şi colectiv, rromii trebuie să-şi structureze realist aşteptările, „la firul ierbii” (local), în contextul dispariţiei statului providenţial, mizând mai mult pe propria auto-organizare.

Până ce statul îşi va asuma responsabilităţile constituţionale, noi, ca persoane fizice, nu putem decât să ne dorim să fie bine. Versez un peu du style dans votre vie, în definitiv diferenţa dintre Depeche Mode şi Johnny Cash este ca şi cea dintre ţăran şi ţigan sau dintre rrom şi ţigan: de nuanţă şi statut. Or, integrarea/ incluziunea rromilor este ca şi integrarea europeană a României, ofertantă, dar greu accesibilă, prin lipsa abilităţilor cultural-educaţionale, tehnologice, economice, de aceea marginală, chiar la limita deprivării. Ironic, „omul global” al viitorului apropiat aminteşte de ipocrizia istorică a integrării în comunitate a ţiganului nomad sau a evreului rătăcitor, mai ales de eşecul primului şi reuşita ultimului.