Din 1989, PSD, împreună cu minionii săi ascunşi în restul sistemului de partide, a transformat statul român într-un monstru.
 
Fiecare generaţie care ne-a precedat a avut un vis al său, un ideal istoric. Fie că era vorba despre modernizare, fie despre independenţă, unire, războaie mondiale sau dispariţia comunismului, mereu a existat ceva transcendent în conştiinţa socială.
 
Astăzi e momentul să evadăm. Să fugi cât vezi cu ochii de monstruozitatea politică în care am ajuns să trăim. Birocraţia cleptocrată şi sufocantă a statului mafiot face irespirabil aerul din România. Paradoxal, indicii economici sunt pe creştere, la fel cum e şi nefericirea fiecărui cetăţean. Cu fiecare leu în plus, depresia, nevroza şi lipsa de speranţă se instalează şi mai adânc.
 
Te uiţi la Guvernul României şi îţi e ruşine. Te uiţi la Primăria Capitalei şi îţi este scârbă. Te uiţi la Parlamentul României şi îţi vine să dublezi sau să triplezi reţeta de anxiolitice.
Aşa arată elita României. Ăştia suntem pentru că nu poţi să pretinzi că nu eşti contemporan cu ei, că nu au fost votaţi legitim şi că noi, ceilalţi, am trăi pe altă planetă. Nu. Ei sunt ai noştri şi noi suntem ai lor. Ruşinos şi dezamăgitor.
 
Şi totuşi există o speranţă. O schimbare politică, una care să îşi asume schimbarea fundamentală a statului român. Să radă tot sistemul actual, de cumetrie hoţească şi de impostură generalizată. Una prin care Eu, cetăţeanul, să devin statul român. Pentru că dacă nu se găseşte o soluţie pertinentă în care să ne regăsim, România va rămâne un stat pustiit, feudal şi bazat pe relaţii tribale. Spune-mi cu cine eşti cumătru ca să îţi spun unde o să lucrezi. Pupi mâna şefului, ai pâine pe masă. 
 
Or, în locul acestui sistem, aş prefera ca statul să fiu Eu! Să mă încarc de drepturi şi obligaţii. Să mă stresez când arunc hârtii pe jos, când tai faţa cuiva pe stradă, când uit să spun bună ziua, când nu-mi plătesc taxele, când votez un escroc, când nu-mi fac treaba la serviciu. Şi acest stres să fie universal valabil, pentru că stresul meu înseamnă grijă pentru vecinul meu, iar stresul lui e preocuparea sa pentru binele meu. Iar noi, împreună, suntem statul român. Fie că suntem bugetari sau lucrăm la privat. Pe copiii medicilor îi educă profesorii blazaţi şi pe părinţii profesorilor îi tratează medicii indiferenţi. Şi pe unii, dar şi pe ceilalţi îi plăteşte statul român din taxele strânse în mare măsură de la mediul privat. Şi uite că nu putem trăi unii fără ceilalţi.
 
Dincolo de utopia dorinţei, să vedem ce ni s-ar putea propune exact în contrapartidă. Statul atoateştiutor. Mulţumesc, nu. L-am experimentat înainte de 1989 şi experienţa a continuat şi după. Nu am încredere într-un stat rupt de cetăţeni. Statul partener. Suna mai bine, dar şi el e departe de mine. Partenerii se mai pot certa, se pot despărţi, nu îmi convine nici acest aspect. O entitate construită în parteneriat ipotetic, una care la final ia deciziile pe care le crede ea de cuviinţă. Aş vrea să fiu eu statul. Să mă consulte statul ca pe un adevărat acţionar, să mă înştiinţeze ori de câte ori crede că trebuie să îmi pună un gard inutil în jurul blocului, când vrea să îmi schimbe bordurile, să îmi ia taxe suplimentare, să dea bani la bugetari sau să ia decizii de politică externă. Astăzi îi aparţin fără drept de apel. 
 
Aş vrea să fie invers. Să îmi ceară acordul pe orice vrea să facă şi să plătească dacă greşeşte, aşa cum plătesc şi eu dacă sunt nătâng sau rău intenţionat.
 
De aproape 30 de ani se fură peste tot. Se fură în politică, se fură în spitale, se fură în sport, se fură în educaţie, se fură în IT, se fură în serviciile publice sau private. Nu e discriminare, singura egalitate de şanse e în furt.
Când sunt trimişi în judecată se invocă poliţia politică. Cum ar fi să încep şi eu să ţip că nu plătesc taxele pentru că e poliţie politică? Sau când ANAF-ul bagă mână în buzunarul meu să susţin că, de fapt, fosta Securitate mă persecută? Cum ar fi?
 
Ei, bine, să plătim cu toţii. Să fim toţi responsabili pentru ce facem, pentru că statul ăsta e şi al meu, poate mai mult decât al lui Dragnea şi Tăriceanu. Doar că momentan suntem captivii unei nebunii totale în care un vot iresponsabil ne-a făcut iobagii unor oameni fără discernământ politic şi ticăloşiţi fără putere de vindecare. Aşa că de mâine statul sunt Eu, nu Parlamentul suveran al domnului Tăriceanu. Şi, da, să fie votul obligatoriu, ca să începi să îţi asumi unde trăieşti, că altfel încă mai pot alege să fiu cetăţean al statului german, francez sau danez.
 
Nu o să fie uşor, dar mă pot obişnui cu Johansson în loc de Ionescu, dacă Dragnea e numele care mi se impune.
 
Şi o să închei cu un exemplu care mi se pare relevant, deşi are un grad mic de probabilitate. Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar izbucni un război şi aş fi chemat să apăr patria? Ce ar avea statul român să îmi spună ca să mă motiveze pe mine să îmi risc viaţa pentru el? Că îmi dă pământ? Că e important să mă jertfesc pentru el? Că îşi pierde domnul Dragnea proprietăţile sau domnul Tăriceanu, maşinile şi sinecurile? Aş vrea tare mult să se facă un astfel de exerciţiu şi să găsească cineva o motivaţie serioasă pentru un sacrificiu suprem. Şi, nu, nu aveţi voie să invocaţi că nu aş fi un bun român, pentru că în acest caz v-aş întreba dacă Dragnea şi Tăriceanu sunt buni români. Iar dacă răspunsul ar fi unul afirmativ, atunci aş prefera să mă cheme Johansson.