Se duce dracului euro-rapiţa?

Miniştrii francezi şi-au publicat declaraţiile de avere, iar jurnaliştii le-au numărat banii din cont şi maşinile. Noi suntem obişnuiţi de multă vreme cu asta. Le putem da francezilor consultanţă în materie de transparenţă şi luptă cu corupţia?

Să nu spunem vorbe mari şi să ne împăunăm fără să fie cazul. Dar, în această problemă concretă, suntem cu un pas înaintea Franţei. Urmărind dezbaterile din societatea franceză din ultima vreme, am avut senzaţia unui remake: am mai văzut filmul ăsta în variantă românească. Francezii descoperă că miniştrii lor sunt milionari. Unii se indignează – cum, sunt socialişti şi milionari?... – alţii spun că publicarea declaraţiilor de avere e populism ieftin. Jurnaliştii fac (ca şi la noi) comparaţii cu alte ţări, unde transparenţa e de mult legiferată – de exemplu Suedia sau Danemarca. Aşa că opinia publică din Franţa fierbe, iar fostul ministru al bugetului, Jérôme Cahuzac – care a declanşat totul, ascunzând faptul că are un cont în Elveţia – îşi cere iertare că a minţit.

E amuzant, într-un fel, că disputa are loc cam în aceiaşi termeni pe care i-am auzit în România când s-au introdus declaraţiile de avere şi de interese. Iar propunerea preşedintelui Hollande de a crea nişte instituţii speciale care să se ocupe de corupţie şi de evaziune fiscală a fost întâmpinată cu aceleaşi argumente care s-au auzit şi la noi când s-a creat Parchetul Naţional Anticorupţie: unii au spus că nu e nevoie de instituţii speciale, ci doar de controale mai riguroase şi de mai mulţi inspectori fiscali şi procurori, alţii au zis că da, numai prin instituţii speciale pot fi limitate excesele şi pot fi verificate conflictele de interese. Dincolo de asemănări de suprafaţă, e totuşi interesant că establishment-ul politic al Franţei reacţionează cam în acelaşi fel ca politicienii dintr-o ţară ca România, care a înfiinţat instituţii speciale pentru combaterea corupţiei la presiunea Uniunii Europene. N-ar trebui, pornind de la asta, să ne culcăm pe o ureche spunând că “se întâmplă şi la case mai mari”. Totuşi, nici nu putem să nu observăm că, dacă până şi Franţa a luat foc pe tema anticorupţiei (căci cu scandaluri de acest gen în Italia ori Grecia eram obişnuiţi), înseamnă că Europa a luat-o un pic razna. Criza n-a făcut decît să scoată la iveală probleme vechi, ţinute sub preş sau privite cu indiferenţă atâta timp cât economia mergea bine şi oamenii trăiau cu impresia că vor trăi veşnic într-un welfare state garantat. Problemele cu corupţia, conflictele de interese şi fuga banilor în paradisuri fiscale vor da apă la moară tot mai mult populismelor ieftine, care înfloresc tot mai mult în diverse vechi democraţii europene. Chestiunea imigranţilor are şi ea un potenţial exploziv, căci alimentează discursul celor care sunt dispuşi permanent să găsească “ţapul ispăşitor” şi să dea vina pe “străini” (precum britanicii pe români şi bulgari, de pildă). La toate acestea, instituţiile europene par să nu găsească răspunsuri adecvate. Nu poţi contracara asemenea ieşiri în decor doar cu retorica bunei Uniuni Europene ca spaţiu al păcii şi prosperităţii. Anul viitor, alegerile pentru Parlamentul European vor avea un rol crucial pentru a măsura în ce măsură cetăţenii europeni mai au chef să se implice în construcţia europeană: s-ar putea ca prezenţa la vot să fie slabă, chiar şi în ţările unde proiectul european încă inspiră încredere.

Ca să-l parafrazăm pe Caragiale, “se duce dracului euro-rapiţa”? În ziua cînd preşedintele Franţei a anunţat măsurile anticorupţie, eram la Barcelona, unde George Soros a înfiinţat Open Society Institute for Europe, la o întâlnire cu fundaţiile întemeiate de Soros în ţările est-europene. Atmosfera generală era de scepticism: în Europa par să se extindă ameninţările la adresa democraţiilor liberale. Pe de altă parte însă, participanţii au căzut de acord asupra unui lucru: noi, cei din Estul postcomunist, am fost confruntaţi de-a lungul tranziţiei cu probleme pe care “vechile democraţii” le descoperă abia acum. Am putea să le acordăm consultanţă. Dar, vorba unui coleg american, “totul e să vrea să v-o cumpere”…