După primul tur al alegerilor prezidenţiale, am scris un text în care remarcam printre altele că la periferia Bucureştiului, în Zeţari, Dan Diaconescu şi Vadim Tudor, doi candidaţi anti-sistem, iar ultimul chiar extremist de dreapta, au obţinut scoruri foarte mari. Duble în comparaţie cu media naţională.

Foarte probabil, cei mai mulţi dintre acei votanţi, dacă s-au mai prezentat la urne în turul doi, au votat cu Partidul Social Democrat. M-am gândit atunci şi mă gândesc şi acum, cu atât mai mult după scrisoarea domnului Ion Iliescu, că acesta este un indicator al distanţei ideologice dintre partid şi stânga.

Şi dacă despre asocierea cu Dan Diaconescu cred că este una de conjunctură şi de oportunism (nu oportunitate) politică, cazul asocierii cu Vadim Tudor este unul diferit din două motive.

Primul motiv este acela că avem, după 2005, o întreagă istorie de asocieri, colaborări sau chiar protocoale între PRM şi PSD. Chiar în vremea în care Partidul Socialiştilor Europeni adopta rezoluţia Confronting the extreme-right in Europe: our way, PSD semna protocoale cu PRM. După presiuni externe, Victor Ponta s-a distanţat de Vadim dar se pare că n-a făcut-o din convingere din moment ce a apelat din nou la muribunda formaţiune de extremă dreapta între cele două tururi ale prezidenţialelor.

Al doilea motiv este unul cel puţin la fel de important ca primul: între o parte din electoratul PSD şi electoratul PRM există o anumită consubstanţialitate (conservatorism, naţionalism, xenofobie) care ar trebui să fie îngrijorătoare pentru un partid de stânga. Să te voteze extrema dreaptă este absurd pentru un membru al internaţionalei socialiste, dar este perfect normal pentru un partid care are în rândurile sale extremişti sau care a transferat membrii ai partidelor de această factură; este normal pentru un partid care tolerează în rândurile sale mesaje sau acţiuni de extremă dreaptă.

Mi s-a spus în partid că PRM nu înseamnă extremism (sigur, e „doar” antisemit şi homofob), că sunt rupt de realpolitik, că trebuie să fim pragmatici. Două alegeri prezidenţiale pierdute de „pragmatici” aliaţi cu PRM ar trebui să pună punct acestor manifestări de simpatie faţă de extrema dreaptă.

În aceste zile, când PSD îşi caută un nou drum, când diverşi lideri ai partidului încearcă să spună sau să afle ce trebuie să fie stânga în viitor, putem, minimal, să ne definim în opoziţie cu ceea ce nu trebuie să fim, să ne definim în opoziţie cu extrema dreaptă. Să ne racordăm măcar acum, după 4 ani, la rezoluţia Partidului Socialiştilor Europeni şi: 

- să încetăm să mai promovăm mesaje naţionaliste,

- să încetăm să acceptăm sau să promovăm mesaje rasiste, ba chiar să le sancţionăm cu fermitate atât în interiorul partidului cât şi în societate,

- să încetăm să tolerăm mesaje homofobe în interiorul sau în exteriorul partidului, ba chiar să ne solidarizăm cu mesajele sau acţiunile pro-diversitate,

- să avem toleranţă 0 la mesajele sexiste şi misogine şi la emitenţii lor,

- să nu mai primim membrii din partide xenofobe sau care au promovat discursul urii.

Vi se pare că este un proiect prea puţin ambiţios pentru ceea ce ar trebui să fie o stângă modernă?

Mie mi se pare că e mult pentru un partid care nu l-a exclus pe deputatul Bogdan Diaconu pentru delirul său naţionalist; e foarte mult, atât timp cât pe pagina de Facebook a preşedintelui TSD Mihai Sturzu găsim o fotografie cu Ion Antonescu - unul dintre responsabilii pentru Holocaust în Europa - pe care acesta o tolerează şi şi-o asumă deja de 4 zile.


UPDATE 17.50  Institutul „Elie Wiesel” îşi exprimă dezaprobarea în legătură cu postarea găzduită de 4 zile de către Mihai Sturzu, preşedinte al TSD, care îl înfăţişează pe Ion Antonescu într-o manieră pozitivă.