România şi mania destituirilor de preşedinţi

Doi jandarmi din cadrul Gărzii de Onoare deschid uşile la Palatul Cotroceni, în timpul unei întâlniri oficiale a preşedintelui României / Foto MEDIAFAX

În calitate de centru nodal al politicii mondiale, Bruxelles funcţionează asemeni unei cutii de rezonanţă. Iar decodarea de semnale se face conform unui cod de criterii complex, extrem de amplu.

Criterii care, chiar dacă în principiu aceleaşi (şi folosite ca atare de analiştii din capitalele de putere ale lumii), se pun într-o ordine anume în funcţie de context şi de urgenţele geo-strategice. Dar, printre aceste criterii, există câteva imuabile, într-atât de importante încât apariţia unei neclarităţi (care să se transforme eventual în vulnerabilitate) declanşează instantaneu semnale de alarmă şi reacţii de apărare. Discrete sau evidente, chiar brutale dacă este cazul, dar bazate pe proceduri a căror eficacitate a fost probată în multe cazuri.

Din nefericire pentru noi ca ţară, am avut ocazia să experimentăm atât viteza cu care s-a reacţionat la Bruxelles (şi nu numai) cât şi tipul de răspuns extrem de dur de care am avut parte. Concretizat în chemarea dlui Victor Ponta, în acel moment Prim Ministru al României, pentru a da explicaţii despre ce se întâmpla acasă, apoi trimis acasă cu faimoasa "to do list"....Problema, atunci, era că, deja, la Bruxelles se estimau corect primele semnale grave ale unui eveniment economic de mare intensitate (chiar dacă, pe fond, a fost vorba despre o subestimare şi asta nu a permis imaginarea formulelor eficiente de contracarare a crizei). Ideea că, prin suspendarea Preşedintelui, România - una dintre cele mai sărace economii din UE - ar putea intra într-un ciclu de nelinişte politică şi de debalansări sociale extrem de serioase, a fost interpretată ca un risc european inacceptabil dacă totul ar fi dus la un posibil efect de domino în spaţiul şi aşa problematic din sud-estul Europei.

Atunci, reacţia celor de la Bruxelles şi din principale cancelarii europene a fost, evident, una general-preventivă. Dar, de data asta, contextul general de risc pentru zona în care ne aflăm este infinit mai serios şi ameninţările de securitate nu mai au doar o componentă economico-socială, ci şi una militară. Context în care discuţia - chiar dacă bazată pe un zvon de presă - privind existenţa unui posibil scenariu pentru demiterea Preşedintelui României, a fost luată foarte în serios în sensul că, astfel, s-ar crea o situaţie care ar provoca o vulnerabilitate suplimentară pe flancul de est al UE şi NATO. Mai ales că zvonul s-a dovedit a fi ceva mai serios decât o simplă bârfă precum sutele zilnice printre care "antenele" de la Bucureşti încearcă să caute o fărâmă de adevăr pentru a-l retransmite către capitalele din spaţiul euro-atlantic. Într-atât de serios încât a avut parte chiar de onoare de a fi luat în seamă şi dezminţit chiar de Preşedintele Iohannis care a trimis mesajul asigurator că nu are de gând să demisioneze...

Suficient? Deloc, dacă mă iau după reacţia unuia dintre cei mai buni analişti de securitate de la Bruxelles care exclama: "Iar România? Acum? Voi sunteţi chiar nebuni sau inconştienţi?". Cam dură exprimarea, dar explicabilă datorită cadrului informal în care ne aflam. Vă asigur însă că, testând în viteză mai multe surse înainte de plecarea din Bruxelles, asta este sinteza stării reale de spirit.

Este oare o reacţie motivată? Nu, am spune noi, tributarii tradiţiei "nous somme en Orient, ou tot est pris a la legere". Dar sunt convins că da din punctul lor de vedere, cel al unor analişti profesionişti ai riscurilor civile şi militare, toate exacerbate la un nivel fără precedent după cel de-al Doilea Război Mondial şi acum grupate, în bloc, pe flancul de est, într-o confruntare clasică de tipul Războiului Rece cu Rusia dar în forma nouă şi neliniştitoare a unui conflict de tip nou, hibrid, aflat deja în desfăşurare în unele dintre componentele sale. E vorba de o stare pre-conflictuală în fază acută pe un teritoriu vast care pleacă din Marele Nord, cuprinzând acum interese în Peninsula Scandinavă, trecând prin Statele Baltice pentru a urma aliniamentul Polonia-România- Bulgaria-Grecia-Turcia. Cu Ucraina mereu aproape de un război civil distrugător, cu o Transnistrie din ce în ce mai agresivă în contextul perspectivei unor schimbări politice pro-ruse în Republica Moldova, cu Marea Neagră transformată în punct posibil de detonare a unui conflict, cu "problema strâmtorilor" care revine în actualitate la un mod neplăcut şi cu accente chiar ameninţătoare, cu revigorarea, ca prin miracol, demonstrativ, a unuia dintre "războaiele îngheţate" care poate detona întreaga zonă, tradiţional volatilă, a Caucazului de Nord şi să se lege cu dezastrul din Afganistan, Siria şi Irak....

Este absolut limpede că, în acest moment, apărarea intereselor naţionale ale României - şi, la limită, a supravieţuirii sale - este asigurată de apartenenţa la alianţele occidentale şi că doar umbrela NATO poate constitui un argument disuasiv în faţa unei posibile ameninţări militare. Iar Summit-ul de la Varşovia va fi ocazia ca Preşedintele Iohannis să joace mai departe cartea anunţată deja de România, adică să pledeze pentru formarea unui scut maritim NATO - o posibilă forţă militară care să se rotească în permenţă în Marea Neagră dar cu acces prioritar în porturile româneşti, dar şi pentru o forţă terestră permanentă NATO dizlocată pe teritoriul ţării noastre. Cu acoperirea necesară aeriană (elicoptere şi avioane de luptă). Asta ar însemna că România, în fine, dincolo de aprecieri şi susţineri teoretice, ar primi, în fine, statutul de partener strategic esenţial pe flancul de est, pe plan de egalitate cu Statele Baltice şi Polonia. Cu toate consecinţele logice ale unei asemenea poziţionări.

Acesta este, foarte succint descris, contextul în care din România parvine discuţia despre pregătirea unui scenariu pentru demiterea preşedintelui. Indubitabil, reacţia partenerilor - prima din mai multe posibile - poate fi una de prelungire a tuturor termenilor de aşteptare de până acum, măcar până se vede ce se va întâmpla în România. Dar, din nefericire pentru noi, nimeni, mai ales în condiţiile de acum, nu va lua mari decizii de securitate pentru un partener care continuă să rămână imprevizibil datorită unei pieţe politice interne care, iată, ar putea să devină din nou imprevizibilă.

Să fiu clar: în cazul demarării oficiale al scenariului respectiv, nimeni nu va iniţia proceduri de sancţionare a ţării noastre. Nici în UE, nici în NATO. Însă nici nu e nevoie.

Ajunge să fim lăsaţi să aşteptăm în continuare, să rămânem în categoria de incertitudine "şi alţii" care, pe drept cuvânt, ne-a jignit de atâtea ori demnitatea naţională. Ajunge să se spună "dacă e aşa, atunci de ce să ne grăbim?". spre bucuria celor care-şi doresc şi pregătesc intens, graţie unui război psihologic profesionist şi de mari dimensiuni, cel puţin un culoar de instabilitate înlăuntrul structurilor euro-atlantice.

Despre asta vorbim, pe fond. Aceastea vor fi ineluctabilele reacţii. Le asumăm? Avem timp să stăm în stand-by? Perfect. Decizia nu va niciodată a altcuiva decât a noastră, mereu balansând mereu cu dulce inconştienţă, pe marginea prăpastiei...