Parlamentarii şi comisarii europeni au aşteptat cu laptopul în poală. Toţi, gata să capteze ceva din izvorul de ştiinţă şi conştiinţă pe care reputata euro-jucătoare îl revarsă la cea mai firavă atingere cu problemele dreptului şi politicii. Dar Dragnea a mutat măiastru.

Aşa cum şi-a obişnuit şi adversarii şi aliaţii, Liviu Dragnea i-a logodit, dintr-o mişcare, pe Machiavelli si Sun Tzu: nu arunci în luptă ce ai mai bun, pentru că rişti o victorie fără glorie!

Strategia marelui lider a pornit cu o desfăşurare de atuuri care a descumpănit Europa. Mai întîi şi mai întîi, abilul Dragnea şi-a etalat, cu aparentă nechibzuinţă, armamentul din dotare. Oare n-a vorbit el pe şleau de influenţa europeană care ornează degetul mic al Vioricăi Dăncilă? Omul care „cunoaşte lucrurile la Bruxelles, oficialii de acolo, procedurile, ne va ajuta pe toţi, inclusiv pe Preşedintele Iohannis”? Abia după această demonstraţie de forţă a venit mutarea care a trimis în şah elitele Europei, ferindu-le, totuşi, de masacru. Dragnea a spus: Viorica, stai aici-şa! Pe bună dreptate: nu foloseşti artileria grea pentru a curăţa masa de firimituri. Prin urmare, Viorica n-a venit...

În locul ei, din dorinţa de a proteja minţile neîncăpătoare ale parlamentarilor şi comisarilor europeni, Dragnea a trimis o capacitate mai mică, deşi nu de ignorat: a venit Tudorel! Chiar fără să fie invitat şi fără drept de intervenţie, Ministrul român al Justiţiei a impresionat. Să vii pînă la Bruxelles ştiind că regulile nu îţi dau dreptul la cuvînt e actul unui vizionar neînţeles. Prin urmare, echipa lui Dragnea a străpuns de două ori: Tudorel dinăuntru, Viorica din afară.

Cel mai pătrunzător argument folosit de euro-aleşii PSD a fost natura democratică a deciziilor. Toate hoţiile şi măgăriile denunţate de Comisia Europeană au fost trecute prin Parlamentul României şi prin urmare exprimă voinţa suverană a românilor.

Cei ce au regretat lipsa Primului Ministru la dezbaterea din Parlamentul European n-au rămas, totuşi, dezamăgiţi. Nivelul argumentelor folosite de aleşii PSD a copleşit. Un public uriaş, foarte aproape de cifra de 30 de persoane, fără a pune la socoteală uşierii şi echipa de sonorizare, s-a îmbulzit să prindă ceva din faimoasa capacitate de argumentaţie a PSD. Şi, chiar dacă Viorica s-a păstrat prin absenţă iar Tudorel a absentat prin prezenţă, a meritat.

Cel mai pătrunzător argument folosit de euro-aleşii PSD a fost natura democratică a deciziilor. Toate hoţiile şi măgăriile denunţate de Comisia Europeană au fost trecute prin Parlamentul României şi prin urmare exprimă voinţa suverană a românilor. Rezultă de aici că majoritatea PSD-ALDE poate trece prin Parlament orice, de la ora de primăvară, la kilogramul de 500 de grame, şi democraţia română va fi, încă o dată, admirabil pusă la treabă. PSD foloseşte teoria majorităţii cu priceperea repetentului care strigă că a fost prezent la toate orele şi cunoaşte titlurile cursurilor pe care le-a frecventat.

Adevărat, teoria „avem majoritate, le schimbăm pe toate” nu e neapărat vinovată. Ar fi de neînţeles ca o majoritate masivă să fie trimisă la băi sau să fie  irosită pe schimbări neînsemnate. Dimpotrivă, orice partid adus în parlament cu o majoritate fermă e dator să folosească această scutire rară de chinurile coaliţiilor, pentru a forţa o viziune economică sau politică plină de urmări. Dar nu pentru a-şi pune o pilă la justiţie, după ce aşază pila în mîna cadavrului.

Majorităţile care îşi folosesc puterea de vot pentru a aboli limitele impuse propriei conduite pot invoca argumentul suveranităţii numai în nume personal. Nu naţional. Din acest punct de vedere, diferenţa între supermajoritatea comunistă şi majoritatea aleasă democratic a PSD e nulă. Mecanismele nu sînt identice, dar efectul e acelaşi. Dragnea, ambalînd la roşu mecanismele statului democratic pentru a-şi feri clanul, averea şi puterea, e totuna cu ştăbimea comunistă care îşi atribuie, din start şi principial, imunitatea universală.

Spasmele maiestuoase pe care PSD le trăieşte la contactul cu democraţia legală ar trebui să ne ajute să înţelegem ceva simultan misterios şi mizer: alături de celelalte partide ale zilei dar mai mult decît oricare altul, PSD e, de fapt, o alcătuire prepolitică. Mai precis, o sectă socială.

În mod genetic şi natural, PSD ar trebui să îndrăznească pasul următor: o Constituţie modificată în aşa fel încît membrii şi demnitarii partidului sînt răspunzători doar în faţa partidului. Numai un ghinion istoric pe care PSD şi l-a organizat singur în decembrie 1989, îl împiedică, acum, pe Dragnea să ducă la bun sfîrşit operaţia. În acest punct, PSD e un pic nedrept şi foarte alintat. În fond, cîştigurile înlesnite de decembrie 1989 au fost colosale. O generaţie de slugi semianalfabete şi-a dat posibilitatea să pozeze în noul patriciat român. Dar să vrei şi capitalism profitabil, şi în UE, şi lege la picioare e un pic prea mult. Deşi nu e o surpriză. E, mai degrabă, consecinţa logică a farsei istorice pe care stă democraţia românească.

Spasmele maiestuoase pe care PSD le trăieşte la contactul cu democraţia legală ar trebui să ne ajute să înţelegem ceva simultan misterios şi mizer: alături de celelalte partide ale zilei dar mai mult decît oricare altul, PSD e, de fapt, o alcătuire prepolitică. Mai precis, o sectă socială. Aşa au fost comuniştii şi, după ei, toate partidele care cred că imitaţia le schimbă natura. Din PSD a răbufnit esenţa acestei anomalii. Cu PSD înţelesul prepolitic şi tribal al politicii româneşti a atins apogeul.

Silită de regulile parlamentare, secta socială a devenit clan, şi-a luat nume de partid şi a trecut la transformarea sistemului juridic în tablă de reguli interlope. Aici intervine una din subtilităţile secrete ale psihologiei de clan. Astfel, lumea de clan se vrea intangibilă pentru că nu are chef să respecte legea dar şi pentru că are în sînge o credinţă de nerostit. În cele din urmă, superstiţia fundamentală a acestor oameni e credinţa după care România e ţara lor. Aşa cum soţia e proprietatea care pune masa, spală vase şi ştie ce ie să poarte cînd ia bătaie.

Ţara pe care PSD o conduce, prin vot perfect democratic, e o colectivitate care are nevoie de stăpîni tari, bogaţi şi, uneori, îngăduitori, nu de arbitri şi reguli din afara clanului. În acest sens, singurul în vigoare din punct de vedere istoric, România nu e în UE. E stat membru PSD

În genere, politica românească suferă de o lipsă cruntă de ideologie. Nici o idee nu poate sta în capul unui partid şi nu reuşeşte să bată nevoile interne ale unui clan. De aici vidul intelectual, prostia manifestă şi brutalitatea de culise a politicii noastre de partid. De aici, grotescul despuiat al liderilor care îşi încearcă mintea politologic. Aşa de pildă, C.P.Tăriceanu care declară că ALDE e singurul partid liberal al ţării. Strigată de lîngă fraţii de alianţă de la PSD, această cugetare spune că lupul nu e altceva decît o ovină medaliată la K2 şi instalată şef de stînă. Un alt exeget pătrunzător, Kelemen Hunor, găseşte că PNL e, azi, un partid ultranţionalist. Aşa e! Mai ales pe fondul intensificării înmiresmate a mişcărilor zen din secuime.

Pe de aceeaşi parte, lipsa desăvîrşită de credinţă în ceva mai mic decît marea cu sarea şi mai mare decît firul de nisip de pe plaja din faţa vilei explică simulacrul oficial. Altfel spus, caracterul bine afişat, dar iluzoriu al instituţiilor şi al noţiunilor supra-instituţionale: independenţa justiţiei şi separaţia puterilor în stat.

Jos, la subsol, stă, chircit şi gata de plecare din ţară, prostul. Fosta şansă de progres colectiv a României. Omul de rînd. Fraierul sociologic.

În această lume, două lucruri distrug politica şi prostesc generaţiile care îşi închipuie că pot infirma traseul nostru istoric: banii şi ideile. Astfel, incapacitatea de a clădi o civilizaţie internă a lăsat loc liber instinctelor care au năpădit treburile publice. Dorinţa de bogăţie, spaima de sărăcie, dorinţa de isteţime şi spaima de anonimat au răpit orice şansă de coexistenţă decentă. Banii cumpără tot şi se suie la cap. Ideile o iau direct de la cap şi strică minţi seduse de valori importate fără teren de utilizare internă. Baronismul şi civismul se privesc ochi în ochi, se presupun şi se opintesc să aştearnă cea mai sigură metodă de deraiere colectivă.

Jos, la subsol, stă, chircit şi gata de plecare din ţară, prostul. Fosta şansă de progres colectiv a României. Omul de rînd. Fraierul sociologic. De el îşi bate joc în mod anume PSD. Partidul care a remarcat abuzurile din arestul preventiv şi epidemia de erori a procurorilor abia după ce şi-a văzut liderii anchetaţi sau condamnaţi. De unde singura teză cu aer de doctrină PSD: mîndru că sînt român diferit! Superior! Scutit! Very Important Romanian Person! V.I.R.P.