Articolul a fost citit şi apreciat de multe mii de oameni, semn că subiectul interesează. Aşa încât cred că discuţia ar merita continuată. Mihai-Răzvan Ungureanu pune un diagnostic corect: lumea românească e dominată de televizor în atât de mare măsură, încât “ordinea firească a unei societăţi” a fost dată peste cap. Televiziunea a produs tot felul de personaje care au ajuns să influenţeze opinia publică prin simplul fapt că îşi dau cu părerea despre orice pe micul ecran, iar “funcţiile importante, demnităţi de care depinde soarta ţării, se împart unor oameni care se arată destoinici în lătratul la televizor”.

Cum de s-a ajuns aici? Răspunsul e complicat. În anii ’90, prezenţa intelectualilor de vârf în emisiunile TV era mult mai consistentă. Televiziunile s-au dispensat, treptat, de competenţele lor, preferând personaje care “fac rating” şi producând un soi ciudat de “lideri de opinie” care nu se pricep cu adevărat la nimic, dar vorbesc cu lejeritate despre orice. Dacă s-ar fi oprit aici, încă n-ar fi fost, poate, atât de grav. Dar, în pasul al doilea, unele televiziuni – în primul rând, desigur, Antena 3 – au dus campanii agresive împotriva unor intelectuali importanţi. Aşa s-a propagat în opinia publică una dintre cele mai stupide invenţii ale tranziţiei, formula “intelectualii lui Băsescu”  (de parcă nişte oameni liberi, cu convingeri întemeiate pe idei şi conştiinţă, ar putea fi confiscaţi de un politician...). Târâţi într-un război politic meschin, oameni ale căror idei şi realizări nu fac decât să lumineze societatea au fost calomniaţi, jigniţi, defăimaţi în faţa a sute de mii sau milioane de telespectatori. S-a ajuns astfel la situaţia – dramatică pentru o societate – în care împotriva unor străluciţi intelectuali precum Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu (şi alţii) s-a îndreptat o adevărată ură construită din frustrări şi ignoranţă, pe care propagandiştii TV au exploatat-o în mod iresponsabil.

În consecinţă, însăşi ideea de intelectual a fost compromisă în faţa unei bune părţi a publicului. În faţa atacurilor repetate,  nu s-a manifestat – s-o recunoaştem – o solidaritate amplă la nivelul societăţii, aşa cum ar fi trebuit.

N-aş spune, totuşi, că “România intelectualilor” nu există. E doar ascunsă de privirile marelui public, sedus de divertismentul TV. De altfel, nici MRU nu spune, de fapt, că nu există, ci doreşte ca intelectualii “să aibă o voce publică puternică şi importantă”. Pentru asta, e nevoie de un lung proces de recuperare a prestigiului social al “ideii de intelectual”, de o reaşezare a valorilor pe care se întemeiază societatea.

Am ajuns într-o fundătură în care zgomotele şi urletele TV acoperă vocile intelectualilor. Pentru a-i readuce pe scena publică şi a le reda statutul, ar fi de mare folos şi o schimbare de atitudine a politicienilor faţă de intelectuali şi faţă de cultură. Intelectual de calibru şi politician responsabil, MRU mi se pare foarte bine plasat pentru a “da tonul” acestei schimbări. Ar avea de partea sa – şi le-ar merita cu siguranţă – destule energii venite dinspre oamenii tineri, care privesc mai degrabă spre România de mâine decât spre peisajul dezolant de azi.