România first sau România the last?

Steagul României

Teoria spune că noi trăim consecinţele acumulărilor generaţiilor anterioare, a cutumelor sau comportamentelor culturale care se răsfrâng involuntar asupra fiecăruia dintre noi. Şi asta se întâmplă fără să putem controla bagajul genetic şi cultural moştenit de la strămoşi.

Am stat şi m-am gândit de ce oare nu suntem în stare să gândim constructiv pentru avantajul nostru şi a celor care vin după noi, ci mai degrabă suntem dispuşi să distrugem şansele pe care soarta ni le-a hărăzit.

Sigur că în bagajul nostru de primă existenţă biologică conştientă se află ce ne-au învăţat mama, tata, bunica, educatoarea de la grădiniţă, învăţătoarea de la şcoală, profesorii, şi nu în ultimul rând, media şi Facebook-ul. Suntem o consecinţă comportamentală a tuturor acestor factori care şi-au adus aportul, voluntar sau involuntar asupra modului nostru de exprimare socială.

Anul viitor împlinim 100 de ani de stat unitar şi modern, dar nu cred că trebuie să ne mai punem întrebarea dacă aceşti 100 de ani au fost şi ani de evoluţie democratică a naţiunii române, în condiţiile în care cele două principate (Vechiul Regat şi Transilvania), în afară de limbă şi tradiţii culturale comune vechi, au fost influenţate în comportamentul antropologic de imperiile învecinate.

Experienţa democratică a României, de stat modern cu o democraţie de tip reprezentativ, se reduce la perioada scursă după 1990.

Ar putea întreba cineva de ce nu iau în calcul şi perioada de după 1923 a aprobării primei Constituţii a României Mari. Pentru că perioada scursă până în anul 1938 a fost prea scurtă, iar exerciţiul democratic prea şubred. Apoi au urmat într-o ordine nefastă dictatura lui Carol al II-lea, Războiul Mondial şi comunismul. Bruma de democraţie s-a şters cu buretele. De aceea, anul 1990 este cel de referinţă în deprinderea şi învăţarea rigorilor şi provocărilor unei democraţii de tip european, aflată şi ea într-o perioadă de criză existenţială.

Din fericire, încă nu există o alternativă la această criză a democraţiei occidentale. Din nefericire, după 25 de ani de societate deschisă, suntem prinşi între zbaterea noastră internă de a pricepe, ca un copil care a avut educatori nepricepuţi, ce vrem de la această ţară şi o Europă educată, ajunsă la un înalt grad de ghiftuire, incapabilă să-şi gestioneze propriile umori. Şi colac peste pupăză, pe lângă toate acestea, pentru că legea lui Murphy spune că nicio problemă nu vine de una singura, apare din spuma oceanului american noua ideologie care poate deveni virală, America First.

De la America First până la Fiecare First, poate fi numai un pas.

Şi atunci întrebarea mea este dacă România First poate fi în stare să existe în afară de pretenţiile noastre strigate stradal de a trăi mai bine? Ce ne opreşte ca pe lângă nemulţumirile nostre personale, strigate în fiecare seară în pieţe sau pe străzi, îndreptăţite în multe cazuri, să gândim ce avem de făcut cu această ţară?

Dacă nu suntem noi în stare să găsim calea justă spre care să o îndreptăm, cu rigoare, tenacitate, curaj, asumare, hărnicie, altruism, vor veni foarte curând alţii să ne spună ce avem de făcut.

Şi atunci în loc de România First vom avea, aşa cum ne-am obişnuit, România the Last!