Regionalizarea? Boală grea

Întrebat fiind ce crede despre regionalizare, Traian Băsescu a afirmat că aceasta este o « boală grea », în sensul că toate partidele declară că o doresc dar nu este prezentat nici un model coerent care să fie şi pus în aplicare. Într-adevăr, de câteva luni proiectul regionalizării planează. Nu avem până în prezent nici un proiect concret, doar declaraţii.

Se pare că nici în interiorul USL nu există un consens pe această temă, existând contradicţii de viziune între Liviu Dragnea şi Sorin Frunzăverde. Ne-am fi aşteptat ca proiectul USL, prezentat în timpul campaniei electorale, să fie transpus de-a doua zi după 9 decembrie în forma unui proiect de lege. Dimpotrivă, în acest moment Liviu Dragnea spune că este mai întâi nevoie de consultarea unei echipe de experţi, apoi de consultări publice, evitând să ofere un calendar cert de punere în aplicare a acestui proiect. Am aflat doar că se intenţionează crearea unor regiuni cu personalitate juridică, iar cei aflaţi în fruntea acestora vor fi aleşi printr-un sistem de vot care este încă neclar. Am aflat deasemenea că vor fi păstrate judeţele. În rest, nu avem decât declaraţii.

Istoria proiectelor dedicate regionalizării după 1990, poziţionările fluctuante ale partidelor pe această temă este atât de vastă, încât face obiectul unei teze de doctorat pe care o coordonez şi care se anunţă a fi o cercetare de amploare. Greu a se rezuma toată această istorie. Partidele politice nu au avut o poziţie constantă, nici chiar UDMR care, în afară de ideea creării unei regiuni cu majoritate maghiară, a avut diverse opinii asupra unor aspecte ale regionalizării. S-au scris proiecte de legi, s-au organizat conferinţe, simpozioane, etc. Rezultatul tuturor acestor eforturi este atât de controversat, încât nu există măcar un singur aspect asupra căruia să existe un consens minimal. În 2007 exprimam opinia că este nevoie ca regiunile să capete personalitate juridică, iar în 2008 mi-am auto-temperat entuziasmul faţă de această formă a regionalizării şi am acordat mai mult credit folosirii în mai mare măsură a formelor de cooperare între judeţe care pot duce treptat la mai multe forme de regionalizare asimetrică.

Realitatea este că de fapt crearea în 1998 a unor regiuni fără personalitate juridică care înglobează mai multe judeţe nu a dus la o mai bună absorbţie a fondurilor de coeziune ale UE. Ideea de atunci care se vehiculează şi astăzi nu este confirmată în practică. Sunt două probleme distincte care nu au influenţă una asupra alteia. Absorbţia fondurilor poate fi îmbunătăţită în măsura în care pot fi generate proiecte credibile şi poţi dispune de o administraţie eficientă care să pună în aplicare aceste proiecte. Politicienii cunosc faptul că nu te poţi aştepta peste noapte la îmbunătăţirea acestor aspecte dar prezintă ideea regionalizării ca pe un fel de baghetă magică ce poate rezolva toate problemele administraţiei.

Regionalizarea operată în 1998 a fost total ineficientă deoarece a suprapus noile regiuni peste graniţele judeţelor existente şi nu le-a oferit nici o putere semnificativă. Orice proiect de regionalizare ar trebui să fie conceput prin opoziţie cu ce s-a întâmplat până acum. Regionalizarea trebuie să înceapă de la un aspect care nu este niciodată pus în discuţie : care vrem să fie capitala României, cel mai important centru de dezvoltare regională ? Desigur, nu poate exista o altă opţiune la ora actuală decât Bucureşti dar trebuie analizat prin ce este diferit Bucureşti de alte centre de dezvoltare regională. Numărul de locuitori nu este un criteriu de luat în calcul în nici un model de dezvoltare regională credibil.

A doua etapă a unei regionalizări puse pe baze sănătoase ar trebui să fie identificarea centrelor de dezvoltare locală şi regională şi a ariilor lor de polarizare. Nu toate capitalele de judeţ actuale corespund unor asemenea centre sau, mai exact, nu toate în aceeaşi măsură. Există la ora actuală 4 categorii de astfel de centre : centre urbane care au fost constant centre administrative după 1918 ; reşedinţele de judeţ actuale ; foste reşedinţe de judeţ în perioada delimitată de două mari reforme administrative (1925 - 1950) ; oraşe care au potenţialul de centre administrative şi care au rolul de centre de convergenţă locale dar nu au nici un statut administartiv. Din ultima categorie trebuie desigur eliminate acele centre urbane care se află în aria de polarizare a altor centre din primele trei categorii. Potrivit unei analize din 2006, în prima categorie regăsim 16 oraşe, în cea de-a doua 24, în cea de-a treia 22, iar în ultima categorie 21. Evident, aceste date trebuie corelate obligatoriu, în ceea ce priveşte cea de-a patra categorie, cu rezultatele ultimului recensământ care întârzie să fie publicat într-o versiune oficială şi finală.

Regionalizarea trebuie făcută pornind de la realităţile existente, nu de la cum am dori să arate România peste 20 de ani. Astfel, în stabilirea ariilor de polarizare a acestor centre, trebuie avută în vedere infrastructura de transport existentă, prin excluderea unor proiecte despre care nu avem certitudinea că se vor realiza. Nimic nu exclude ca, la un moment dat, în funcţie de realizarea unor reţele de transport trans-europene, regionalizarea să capete un alt contur. Un alt criteriu este cel geografic (reţeaua hidrografică, relieful). Pe baza acestei analize, rezultă 10 unităţi administrative viabile care înglobează în mod echitabil ariile de polarizare existente.

În cazul celor 10 noi unităţi, delimitarea lor porneşte de la existenţa unei polarizări a unui singur centru urban, a două centre urbane sau a unei cooperări a două centre urbane. Astfel, aceste regiuni ar arăta în felul următor :

1.     Moldova de Nord. Cooperare Botoşani - Suceava ;

2.     Moldova Centrală. Cooperare Iaşi - Bacău ;

3.     Dunărea de Jos. Polarizare conurbaţia Galaţi - Brăila;

4.     Dobrogea. Polarizare Constanţa ;

5.     Muntenia. Polarizare Bucureşti ;

6.     Oltenia. Polarizare Craiova ;

7.     Banat. Polarizare Timişoara - Arad ;

8.     Maramureş. Cooperare Baia Mare - Satu Mare ;

9.     Transilvania. Polarizare Cluj.

10.  Transilvania de Sud - Est. Cooperare Braşov - Sibiu.

Alegerea unei capitale regionale ar trebui să se facă prin identificarea singurului centru de polarizare, acolo unde este cazul sau prin partajarea instituţiilor regionale între cele două centre identificate. La acest aspect să se fi referit Liviu Dragnea când exprima opinia că este nevoie de stabilirea sediilor de autorităţi regionale în mai multe oraşe ? Ori se referea la satisfacerea orgoliilor mai multor clientele politice, organizate momentan la nivelul judeţelor ?

Modelul de mai sus nu are la bază decât criterii economice şi geografice şi nu ţine cont de raporturile de putere la nivel politic în teritoriu. Este un model nedistorsionat politic care, dacă ar fi pus în aplicare, ar duce cu siguranţă la eficientizarea administraţiei.

Organizarea şi nu doar delimitarea judeţelor ar trebui să ţină cont de ariile de polarizare ale centrelor urbane. În cazul în care există mai multe astfel de centre în cadrul unui judeţ, este util a crea un nivel de administraţie care a mai existat în România sub denumirea de plase. Instituirea unui nou nivel de administraţie nu ar creşte costurile regionalizării ci, dimpotrivă, ar institui premisele unei dezvoltări a capacităţii administrative pe baze durabile. Unele judeţe pot rămâne fără un nivel intermediar, altele pot institui acest nivel. Cum va fi denumit acest nivel, rămâne de văzut.

Iniţiatorii regionalizării ascund din dezbaterea publică  faptul că din 2020 este extrem de probabil ca România să nu mai beneficieze de fondurile de coeziune. Cu alte cuvinte, regiunea Moldova de Nord (în denumirea propusă), cea mai săracă din UE, va intra în competiţie directă cu, de exemplu, Bavaria, pentru accesarea fondurilor europene. Adevărata miză pentru regionalizare nu este 2014, ci 2020. Dacă nu vom reuşi să avem în câţiva ani un model pe deplin funcţional de organizare administrativă, riscul este enorm. Tocmai de aceea, regionalizarea nu trebuie făcută prin punerea în prim plan a intereselor unor politicieni care doresc să-şi perpetueze clientela din teritoriu şi se văd deja guvernatori de regiuni, ci prin impunerea unui model funcţional. Să nu ne grăbim cu înfiinţarea regiunilor, să aşteptăm să vedem cum vor funcţiona judeţele într-o formulă îmbunătăţită, prin trasarea unor noi graniţe. Este nevoie de o etapă de tranziţie de minim un an a noii formule de organizare teritorială, etapă în care cele 10 noi regiuni pot funcţiona fără personalitate juridică, în paralel cu noile judeţe şi cu noul nivel de administraţie aflat la interfaţa dintre judeţe şi centre urbane, iar abia apoi stabilit dacă este oportun să li se acorde sau nu un statut diferit, cu mai multe puteri faţă de cele 8 regiuni de dezvoltare existente. 2014 este o ţintă falsă, la fel de fals precum întreaga arhitectură administrativă ce se doreşte a fi pusă în aplicare.