Astfel se explică şi percepţiile mele timpurii despre Mihai, ultimul rege al României, cel care după spusele profesorului Lucian Boia, autorul cărţii Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, apărută în anul 2014 la editura Humanitas din Bucureşti, ar fi putut fi „cel mai normal rege al României, cu condiţia ca „vremurile să fi fost normale”.

Se ştie. În 1947 Regele a fost forţat de Dej şi Groza să abdice. Cei doi ducând la îndeplinire ordinele stăpânilor lor de la Moscova. Instantaneu Regele a fost evacuat şi din manuale, încercându-se scoaterea Maiestăţii Sale din conştiinţa publică. Nici vorbă ca numele Regelui ori cel al Dinastiei să apară în cărţile de şcoală de Istorie a României care pe vremea aceea se studia mai întâi în clasa a patra.

Cu toate acestea, memoria mea păstrează vie o amintire. Chiar din vremea în care eram elev în clasa a patra. Amintire ce trebuie pusă în contexul anului 1968, în plină anormalitate comunistă. În august, cu ocazia celebrei scene a Balconului, locul condamnării avântate a invadării Cehoslovaciei de către trupele participante la Pactul de la Varşovia, noul şi încă tânărul lider al comuniştilor români descoperea puterea mizei pe cartea naţionalistă.

În emoţia populară din acele zile, prelungită încă o bună bucată de vreme şi după august 1968,  emoţie transformată în speranţa unei oarecare reveniri la normalitate, a avut oarecare trecere pe piaţă zvonul că la manifestările menite să marcheze împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire ar fi urmat să fi invitat şi urmaşul lui Ferdinand Întregitorul, Regele Mihai al României. Doamne, câtă naivitate bazată pe necunoaşterea naturii criminale a comunismului pe care artizanul actului istoric de la 23 august o ştia mai bine decât oricare alt român se ascundea în această iluzie!.    

Şi până atunci, şi după, comuniştii români şi falşii istorici pe care ii aveau în soldă au făcut până şi imposibilul pentru a le ascunde românilor o seamă întreagă de adevăruri. Printre care şi acela că Regele Mihai era, potrivit lui Burton Berry, şeful misiuni diplomatice americane la Bucureşti între noiembrie 1944 şi noiembrie 1947, cel care, ştia, iar dacă nu ştia măcar presimţea încă din august 1944 că URSS nu doar că plănuia, ci chiar avea să comunizeze ţara. Până pe 30 decembrie 1947, Regele şi puţinii oameni politici ce i-au mai rămas fideli au luptat din răsputeri pentru a amâna imposibila de amânat prea mult transformarea României în republică sovietică ori paşalâc rusesc.

După aceea, până în decembrie 1989, contemporanului lui Churchill, Roosevelt, Truman dar şi al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev sau Gorbaciov, al lui Maniu şi al Brătienilor, dar şi al lui Dej, Groza, Pauker şi Nicolae Ceauşescu nu i-a mai rămas decât dreptul de a se adresa o dată pe an, de Revelion, românilor, în mesajul difuzat pe unde scurte de „Europa Liberă”. Ai cărei directori români au trebuit să facă, în conformitate cu mărturia unuia dintre ei, Nicolae Stroescu-Stînişoară, eforturi spre a-i convinge pe superiorii lor americani să îngăduie cele câteva minute în care Regele le vorbea celor lăsaţi dar niciodată uitaţi din ţara ce părea a se aneantiza ca efect al dezastrului roşu. Regele rămânând, cum scria Emil Hurezeanu, „pentru diaspora românească şi pentru mulţi români din ţară un păstrător al continuităţii spiritului naţional democratic pro-occidental, oricât de neîmplinit ar fi rămas de fapt acesta, prin voinţa zeilor şi nevolnicia oamenilor, cum se spune, în eposurile Antichităţii”

Din păcate, de la data de 6 septembrie 1940, atunci când a urcat a doua oară pe tron, şi până în zilele apusului de soare de acum, Regele  nu a avut deloc parte deloc vremuri normale. Nici pe departe.

De unde şi marile merite ale Regelui, omul a cărui datorie a fost România, după cum spunea undeva Regina Ana,  de unde şi respectul pe care cu toţii, monarhişti sau nemonarhişti, îl datorăm copleşitoarei sale personalităţi şi memoriei sale.

În ziua celei de-a două încoronări, tânărul Suveran rostea un jurământ despre care cărţile de istorie ne spun că ar fi fost conceput de însuşi generalul Ion Antonescu. Printre altele, noul Rege jura să apere cu sfinţenie fiinţa Statului român şi integritatea teritoriului român. Or, în momentul în care Maiestatea Sa urca iarăşi pe tron, integritatea Statului român fusese deja grav afectată. Cu toate acestea, Regele a învins contextul şi istoria neprielnice izbutind să-şi şi respecte jurământul. Ceea ce s-a petrecut la 23 August 1944 fiind actul esenţial prin care Mihai şi-a îndeplinit promisiunea.

De îndeplinirea acestei înalte făgăduieli regale nu s-au putut bucura nici românii de rând, dar nici Maiestatea Sa. Ci comuniştii români şi stăpânii lor de la Moscova. Care nu au aşteptat defel ca proiectata alungare a Regelui să devină fapt, ci au început, chiar înainte de 6 martie 1945, data când guvernul dr. Petru Groza a preluat puterea, comunizarea ţării. Căreia Regele a făcut tot ce i-a stat în putinţă să i se opună.  Normalitatea şchioapă din România deja supravegheată de Comisia Aliată de Control dominată de sovietici a fost înlocuită cu anormalitatea absolută în data de 30 decembrie 1947. Atunci când, „manu militari”, Regele a fost obligat să abdice şi să părăsească ţara a cărei istorie cunoştea din acel moment o cezură nemaiîntâlnită şi mulţi zeci de ani fatală.

Firesc ar fi fost ca, odată regimul comunist înlăturat, Partidul Comunist dizolvat şi Constituţia ceauşistă abrogată ca urmare a victoriei Revoluţiei din 1989, normalităţii să i se creeze condiţiile de a-şi recâştiga toate drepturile. Or, asta ar fi presupus şi un referendum care să le dea românilor dreptul de a-şi alege în deplină libertate şi conştiinţă forma de guvernământ.

Faptul acesta nu s-a întâmplat niciodată, socotindu-se a priori că ar fi fost vorba despre o procedură inutilă şi costisitoare al cărei rezultat era oricum lesne de anticipat. Or, după cum bine se ştie, în realitate, democraţia nu e deloc inutilă, chiar dacă e costisitoare. La fel cum nu e nicidecum inutilă nici reconcilierea noastră, a întregului popor, cu propria istoria.

O reconciliere pe care regimul marcat de esenţe rezidual comunistoide instalat la putere în după-amiaza zilei de 22 decembrie şi reconfirmat prin votul greşit din Duminica Orbului a anului 1990 nu a dorit-o şi nici nu a încurajat-o niciodată.

Nimic mai relevant decât felul incalificabil în care Regele Mihai, Regina Ana şi alţi membri ai familiei regale au fost goniţi în decembrie 1990 din România. Şi modul în care s-a comportat atunci Televiziunea Română aflată sub conducerea academicianului Răzvan Theodorescu. Pe care l-am văzut ieri omagiindu-l pe cel care între 1990 şi 1992 l-a demonizat din înalt ordin. 

Normalitatea fragilă, dacă nu cumva chiar şi aparentă instalată începând, să zicem, odată cu anul 1997 (la data de 21 februarie 1997 Regelui i s-a recunoscut cetăţenia română în urma revocării deciziei guvernului comunist din 22 mai 1948) şi care ar fi putut fi mult mai solidă dacă preşedintele Emil Constantinescu nu s-ar fi manifestat atât de ezitant precum a făcut-o, normalitate acceptată de voie, de nevoie, din cameleonism sau interes mai apoi şi de preşedintele Ion Iliescu, au făcut totuşi ca Regele să aibă parte măcar de o parte din onorurile şi cinstea pe care copleşitoarea lui personalitate le-au meritat fără doar şi poate. Regele Mihai servindu-şi ţara chiar şi în absenţa prerogativelor de şef de Stat în funcţie, contribuţia Maiestăţii Sale fiind decisivă în reuşita demersului de integrare euro-atlantică a României. Regele făcând abstracţie de jignirile ce i-au fost aduse de un fost preşedinte ale cărui cunoştinţe de istoria României se opresc la capitolul preliminar din Programul PCR” adoptat de Conferinţa Naţională a comuniştilor din 1974. Ultima jignire i-a fost adusă de condeiul iresponsabil al lui Ion Cristoiu care a publicat miercuri în „Evenimentul zilei” un editorial în care se dovedeşte urmaşul lui Silviu Brucan şi al lui Sorin Toma. Sigur, nemernicia a avut şi aplaudaci spre satisfacţia tâmpă a patronului respectivei fiţuici, penalul Dan Andronic.

Ultimii doi ani au fost extrem de duri cu Regele Mihai. Şi nu e vorba numai despre vârsta înaintată, boală, decesul Reginei Ana. Disensiunile din sânul familiei regale, repercusiunile din rândul cercurilor cu pronunţate  sentimente monarhice din România, controversele şi certurile la scenă deschisă au adus gravă atingere ideii monarhice în România. Greu de spus dacă această idee va mai avea de acum încolo un viitor.

În astfel de condiţii e aproape sigur că moartea Regelui Mihai înseamnă nu doar sfârşitul unei imense personalităţi, ci şi finalul unui imens capitol din istoria României.

Text apărut iniţial miercuri, 6 decembrie, pe site-ul contributors.ro