Raporturile româno-germane şi riscurile externe

Cât de utilă e reorientarea politică externă a României care transpare din opţiunile politice filogermane ale preşedintelui ei? În ajunul vizitei sale de la Berlin, preşedintele României, Klaus Iohannis, pare să-şi fi clarificat definitiv opţiunile externe. „Europenizarea completă” a României e unul din salutarele obiective centrale ale şefului statului, după cum a declarat chiar el, la Bruxelles.

Numirea în fruntea SRI a autorului unui articol care propusese  ancorarea ţării pe axa Bucureşti-Berlin-Washington elimină orice dubiu posibil cu privire la priorităţile lui Iohannis în domeniul parteneriatelor şi alianţelor sale.

După obţinerea independenţei, România s-a considerat mai mereu, în genere întemeiat, ca ţară prea slabă spre a rezista autonom ameninţărilor externe. Cât timp s-a bucurat de oarece libertate, nefiind încălecată direct de turci sau ruşi, ţara a mizat întotdeauna, în diplomaţie, pe susţinerea unor parteneri occidentali puternici, în stare să-i garanteze suveranitatea. Germania şi Austro-Ungaria au fost, o vreme, partenerii ei preferaţi, România mică aderând de pildă, în 1883, la Tripla Alianţă.

În prezent, Germania este economic, indiscutabil, principala forţă europeană şi una dintre cele mai importante puteri comerciale globale. În faţa tendinţelor centrifugale care se manifestă la marginile răsăritene şi sudice, tentate de populism şi extremism, ale UE, Berlinul are, ca lider continental, mari probleme, dar pare, cel puţin în raporturile dificile cu Grecia, să se fi impus.

Că Germania nu poate fi ignorată se înţelege de la sine, iar strângerea raporturilor dintre Berlin şi Bucureşti este, vădit, mutual dezirabilă, cu atât mai mult cu cât între cele două capitale se află o ţară ca Ungaria, a cărei aderenţă la valorile occidentale şi la democraţia liberală a devenit extrem de problematică.

Dar politic şi militar Germania încă nu e nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. De ani de zile, elita ei politică le cere cetăţenilor germani să înţeleagă în fine că poziţia economică globală a Republicii reclamă şi un sporit angajament extern. Or, germanii nu s-au lăsat convinşi. Dimpotrivă, ideea acestui angajament a devenit în ultimele două decenii extrem de impopulară. Un recent sondaj al fundaţiei  Körber relevă că, în ultimii 20 de ani, s-a înjumătăţit numărul nemţilor manifestându-şi propensiunea spre acceptarea necesităţii unor intervenţii externe în situaţii de criză. În 1994, două treimi favorizau încă astfel de intervenţii.

Traumatizată de consecinţele nazismului, în urma căruia a tins să-şi impună ca principiu evitarea cu orice preţ a unor noi conflicte militare, Germania e o ţară care, apărată timp de multe decenii de americani, şi-a putut permite să nu investească intens în industria sa militară. Concomitent, cu o economie care se bazează preponderent pe exporturi, Germania s-a transformat dintr-o fostă mare putere militară de calibrul celei prusace, într-un stat care doreşte cu orice preţ să întreţină relaţii cât mai bune cu toată lumea şi are oroare de altercaţii militare.

Finalul fericit al războiului rece a determinat întărirea acestei tendinţe, prefăcând dialogul în dogmă. Fiindcă elitele politice ale Germaniei apusene au extras din acest final concluzii diferite de ale est-europenilor. Potrivit acestor elite, eliberarea paşnică a fostei RDG şi reunificarea celor două state germane ar fi fost nu atât rezultatul deciziei lui Ronald Reagan de reînarmare a  NATO, în faţa căreia caduca tehnologie rusă a capotat, cât consecinţa faimoasei „Realpolitik”. E vorba de pragmatismul politic vestgerman care ar fi sfârşit prin a convinge Moscova să dea nemţilor lumină verde. Consecinţele acestei analize nu se rezumă la preferinţa actualului ministru de externe pentru demersuri de soft-power.

Expresia ei directă este, între altele, controversata politică a Berlinului faţă de conflictul ruso-ucrainean, în care Germania mizează pe un dialog cu orice preţ cu Vladimir Putin, în pofida indiciilor multiple probând futilitatea acestor discuţii. Unele, nota bene, purtate cu un lider anti-democratic şi anti-occidental hotărât nu doar să dezmembreze Ucraina, ci să refacă imperiul sovietic şi să combată la sânge raporturile transatlantice.

Nu e de mirare că, în faţa pericolului fără precedent al agresiunii din răsărit, alte puteri europene, deşi net mai rău aşezate economic decât Germania, manifestă, binevenit, o atitudine mai viguroasă faţă de Rusia lui Putin decât Berlinul. Mai nou, Marea Britanie şi-a anunţat, în aplauzele ecologiştilor germani, intenţia de a oferi Ucrainei instructori militari. Iar Franţa a avertizat Moscova că eventuala cucerire a oraşului ucrainean Mariupol ar antrena ample consecinţe, ar schimba din temelii datele situaţiei şi s-ar solda cu înăsprirea notabilă a sancţiunilor.

Pe de altă parte, nici Germania şi nici UE nu dispun de o strategie externă demnă de acest nume, care să fie deopotrivă consecventă şi riguroasă. În loc să-şi creeze capacităţile de a acţiona în temeiul unui catalog de principii şi valori clare, atât Comunitatea cât şi Berlinul se mulţumesc să reacţioneze, adesea tardiv şi nevolnic, la crizele care, după accesul la putere al actualului preşedinte american s-au multiplicat şi acutizat pe glob. Aceste crize au ajuns mai nou la punctul de fierbere, provocând anul trecut o catastrofă a refugierilor de proporţii fără egal în istoria postbelică, după cum relevă amnesty international. 

La rândul lor, germanii şi cetăţenii UE duc lipsă de o orientare adecvată într-o tot mai complexă lume globală, în care valorile şi identităţile au devenit problematice, iar ameninţările externe au dobândit dimensiuni fără precedent de la nazism încoace. Pe Bătrânul Continent e nevoie de net mai multă claritate morală şi de o mai bună pregătire diplomatică, informaţională şi militară spre a se face faţă riscurilor secolului XXI. La fel şi în Germania.

La rândul lor, românii trebuie să înceapă să mizeze nu doar pe alianţe, ci şi pe o politică externă şi de securitate proprie, similară celei poloneze. Pe scurt, ideea reorientării spre Berlin pare salutară. Dar suficientă nu e. Neliniştitor e doar că dă senzaţia de a fi fost impusă de sus, de Klaus Iohannis, din postura unui "Deus ex-machina", şi nu, aşa cum ar fi recomandabil într-o democraţie liberală, în urma unei dezbateri publice de amploare.  

Un text de Petre M. Iancu