Radu Mazăre, tupeu de „gagic”

Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia! În septembrie trecut, când Ponta îşi făcea vânt spre Cotroceni,  Radu “El Comandante” Mazăre descindea pe Stadionul Naţional purtat din priviri de gingaşele amazoane cu beretă roşie, pentru a aduce preşedintelui său prinosul de susţinere şi recunoştinţă.

Dăduse fuga  pe A2 să fie solidar cu şeful la marea lansare şi luase în alaiul lui şi câteva „gagici” – cum le spunea într-o zeflemea grosieră „vitaminelor” cu picioare lungi alături de care îşi ţinea în formă tinereţea şi aspectul fizic. O baie de mulţime în cada cu Ponta dădea bine şi pentru un baron local ca Mazăre, bine înfipt în structurile partidului, dar, pentru orice eventualitate, bun de reconfirmat ca lider de nădejde (Ce-i drept, unul cam pestriţ la vorbă şi la port). La fel de adevărat este că şi pentru Victor Ponta era de efect o poză de grup alături de revoluţionarele blonde cu plete în vânt, ce încă purtau în obraji şi pe umeri briza şi bronzul ultimului sezon, dar şi de Suleymanul litoralului (actorul nepereche al mascaradelor estivale), care avea un cuvânt greu de spus  într-un bazin electoral generos cum este cel al Constanţei.

Radu Mazăre, „Suleymanul” litoralului românesc FOTO Mediafax

Entuziasmaţi de uralele aplaudacilor pesedişti, Mazăre şi Ponta fredonau „noi gândim la fel, simţim la fel, iubim la fel şi nimeni n-are cum să ne doboare”, în timp ce primarul îl lua de braţ pe premier ca atunci când îi prezenta ctitoriile de tablă în care a strâns mai toată plebea oraşului. Aflaţi împreună pe aceleaşi baricade, se pregăteau să sărbătorească, precum simţeau, gândeau şi iubeau la fel, unul aroganţa supremă, iar celălalt regimul anti-DNA şi sezonul distracţiilor non-stop. Ataşamentul faţă de Ponta, de conjuntură sau real împărtăşit, era pentru Mazăre o adeziune în alb la adresa şefului său de partid. Iar alegerea acestuia la Cotroceni nu reprezenta altceva decât garanţia că, aşa cum spunea primarul:

„În sfarsit, vom trăi într-o ţara normală. Dacă nu iese Ponta preşedinte nu mai stau, pentru că nu mai am satisfacţii”

Numai că, ghinion de neşansă, dovedit a fi mai arogant decât Adrian Năstase, mentorul său, Ponta s-a dus de-a berbeleacul, sfârşind precum lupul din poveste la pomana iezilor. Şi astfel a trebuit să-şi ia gândul de la Preşedinţie. Omul care-i garanta satisfacţiile lui Mazăre a fost înfrânt umilitor. Românii au taxat jongleriile sforăitoare ale candidatului PSD şi, chiar dacă nu au fost impresionaţi de discursul actualului preşedinte şi de programul său, au preferat totuşi să-i dea votul sperând măcar în mai multă decenţă şi bun-simţ pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Multe din voturile constănţenilor pentru Iohannis au venit prin ricoşeu, ele fiind de fapt  şi voturi împotriva lui Mazăre. Prin opţiunea lor ei au dat un semnal evident că s-au săturat ca primarul să „investească” doar în pachetele cu ajutoare pentru nevoiaşi şi că îşi doresc să trăiască într-un oraş „viu”, pentru toate generaţiile lui. Totodată, votul constănţenilor  a fost o formă de protest că desele apariţii ale edilului în posturi jenante alături de „gagicile” din panoplie, drifturi indecente de la echilibrul pe care ar trebui să-l manifeste un ales local de rang înalt, au devenit greu de acceptat în condiţiile în care Constanţa este “ruptăăăăăă” de la un cap la altul.  

E mult spus că Ponta a pierdut pe mâna lui Mazăre, dar cotizaţia lui de voturi în urnă  a fost una dezamăgitoare. Era timpul ca, aşa cum a promis înainte de alegeri, cu un simplu gest de onoare, Mazăre să se retragă. Dar nu a făcut-o. Acum, după două luni de la alegeri, „primarele” s-a repoziţionat şi invocă din nou onoarea, dar de data aceasta în contul lui Victor Ponta, sugerându-i că, după ce a pierdut cursa prezidenţialelor, ar fi cazul să demisioneze de la conducerea partidului, fără a mai acuza liderii filialelor locale, implicit deci şi pe el, pentru înfrângerea ruşinoasă. Cu un jalnic tupeu de „gagic”, Mazăre îşi reportează onoarea în funcţie de ocazie, şi se leapădă de cel alături de care simţea şi gândea la fel. Iar el rămâne în funcţia de „sambagiu şef” al unui oraş prăfuit şi vetust pentru a–şi pregăti viitoarele roluri de Vlad Ţepeş, Hitler, Napoleon sau Dl. Goe, cu tot cu Bubico la pachet, în megashow-urile estivale. Şi-n tot acest timp în care Mazăre ne vorbeşte de onoare ca despre un tatuaj de pe coapsa unei „gagici” de-o seară,  Constanţa îşi va găsi palida consolare în vecinătatea milenară a mării şi prea puţin, sau chiar deloc, în imaginea ei de azi.