Azi mă ocup doar de una dintre cele mai serioase acuzaţii lansate după publicarea protocolului: implicarea SRI în executarea mandatelor de interceptare a comunicaţiilor. Interceptările telefonice au început să fie folosite ca mijloace de probă din anul 1997. Până în 2003, mandatul de interceptare îl emitea procurorul. Un procuror care activa în acele vremuri mi-a spus că, de regulă, apelau pentru punerea în aplicare a mandatului la Poliţie (mai exact, la Doi Şi-un Sfert), dar care „se înţepa” tot la infrastructura de interceptare a SRI.

În anul 2002, prin decizie a CSAT, SRI a fost desemnată unică autoritate în materie de interceptări. Unii zic că această hotărâre este ilegală, că o asemenea decizie trebuia impusă prin lege. Eu zic că era inutilă: şi înainte de hotărârea CSAT, toate celelalte instituţii care făceau interceptări (Poliţia, Parchetele, alte servicii de informaţii) apelau tot la infrastructura SRI.

În anul 2003, sub Guvernul Năstase şi în ministeriatul Rodicăi Stănoiu, a avut loc o amplă reformare a legislaţiei penale, în pregătirea aderării la UE. Procurorului i-au fost luate o serie de prerogative intruzive - printre care şi emiterea mandatului de interceptare - şi au fost transferate către judecători. Cu ocazia acelei reforme, s-a stabilit detaliat procedura prin care se efectuează actele intruzive: punerea în aplicare a mandatului de interceptare emis de  judecător se face personal de către procuror sau de către organul de cercetare penală desemnat de acesta.

Apoi legea continua: „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate”. Dar cine să fie oare persoanele chemate să dea concurs tehnic? Din cauza formulării ambigue, toată lumea a fost de acord că aceste persoane se împart în două categorii: personalul SRI, instituţia care deţine infrastructura de interceptare, şi personalul firmelor de telefonie, care facilitează accesul la terminalele supuse interceptării.

Acest ansamblu de prevederi a rămas în vigoare vreme de 11 ani, între 2003 şi 2014, când a intrat în vigoare noua legislaţie penală. Prevederile au fost atacate inclusiv la Curtea Constituţională (de cel puţin două ori), care a decis că sunt în acord cu Legea Fundamentală. Prin urmare, cum nimeni nu a dovedit contrariul, putem conchide că implicarea SRI în colectarea probelor, conform legislaţiei de atunci, era prevăzută de lege, deci legală. Iar dacă or fi existat şi ilegalităţi, abuzuri sau depăşiri de atribuţii, acestea puteau fi sancţionate într-un singur mod: în instanţă, la momentul verificării probatoriului.

Acesta era cadrul legislativ atunci când, în 2009, a fost semnat protocolul de cooperare între Parchetul General şi SRI. A adăugat protocolul ceva la lege? A adus puteri sporite pentru cadrele SRI, eventual în detrimentul procurorilor? Îi rog pe cei care sesizează aşa ceva să-mi semnaleze - dar numai după ce citesc cu atenţie şi ce prevedea legislaţia penală atunci. Căci sunt câteva prevederi în protocol care par să fie, într-adevăr, ilegale - şi este foarte tentantă exploatarea lor de către cei interesaţi. Dar citite în contextul legislativ de atunci, ele nu mai par atât de ilegale. Iar dacă după semnarea şi implementarea protocolului s-au comis abuzuri sau depăşiri de atribuţii, soluţia rămânea aceeaşi: înlăturarea acestora în instanţă.

Şi a venit februarie 2014, când a intrat în vigoare noua legislaţie penală. Autorii noilor Coduri au ales o altă soluţie legislativă şi au scris că punerea în aplicare a mandatelor de interceptare se face de către procuror, de către organul de urmărire penală sau de poliţişti judiciari ori de către „alte organe specializate ale statului”. Unul dintre cei care au lucrat la Coduri mi-a şi spus că intenţia pentru care s-a introdus ultima sintagmă chiar asta a fost: să reglementeze mai precis, mai puţin ambiguu rolul SRI în această chestiune. Şi nu au scris direct „SRI” pentru că se discuta deja despre înfiinţarea unei autorităţi independente de interceptare şi nu s-a dorit modificarea codului pe procedură doar pentru schimbarea unei sintagme.

A devenit, odată cu noile Coduri, protocolul SRI-Parchet ilegal? Câtuşi de puţin. Ba dimpotrivă, ca să folosesc un barbarism, a devenit încă şi mai legal. Căci a definit mai explicit decât era înainte rolul SRI în valorificarea mandatelor de interceptare  – în sensul că era prevăzut mai clar în lege. Prin urmare, nu protocolul din 2009, ci noua legislaţie penală, din 2014, pare să fi dat SRI-ului un rol sporit în activitatea de cercetare penală. Şi spun „pare” pentru că nu ştim cât şi-a şi înhăţat SRI din noile puteri conferite prin lege. Or, aşa cum ştim, o lege nu poate fi ilegală şi este prezumată ca fiind constituţională până când CCR decide contrariul.

Situaţia asta a durat doi ani, până în februarie 2016, când CCR a decis că sintagma „alte organe specializate ale statului” este neconstituţională. Abia după această decizie, protocolul SRI-Parchet a devenit ilegal. S-a mai aplicat protocolul şi după februarie 2016? Putem afla într-un singur mod: caz cu caz, dosar cu dosar, în faţa instanţei de judecată, la verificarea probatoriului.

Bun, avem un protocol, ce facem acum cu el? Documentul nu este lege sau ordonanţă, ca să poate fi dus în faţa Curţii Constituţionale. Nu pare nici genul de act administrativ care să poată fi atacat în contencios administrativ. Este deja ilegal din 2016, prin efectul deciziei CCR, şi înainte de asta nu era nici măcar obligatoriu: Daniel Morar, fostul şef al DNA, susţine că nu i-a aplicat acele prevederi care nu i se păreau în regulă şi uite că n-a păţit nimic. Şi atunci, de unde atâta spaimă?

Acum n-ar trebui să fim naivi. Cei care exagerează pericolele din protocol nu vor înlăturarea eventualelor abuzuri prin verificarea probatoriilor în faţa instanţei de judecată. Gonflarea spaimelor pare să urmărească altceva: obţinerea unei soluţii globale, aplicabile în toate dosarele formate din 2009 încoace, care să aibă efectele unei veritabile amnistii generale. Protocolul foloseşte acum drept şperaclu pentru deschiderea acestei uşi.