Proiectul politic postmodern românesc

De câte ori Academia Română deschide uşa unui subiect de importanţă naţională, de atâtea ori un roi de viespi ce pare că a pândit foarte atent cea mai mică întredeschidere dă năvală înăuntru vrând să înţepe tot ce găseşte în cale, bâzâind ameninţător, survolând pe deasupra togilor academicienilor...

„Roiul“ fost stârnit de un apel prin care Academia Română a ieşit în spaţiul public vorbind şi apărând ideea de identitate naţională. Or, înţelegem că nimic nu poate să irite mai mult – vom vedea de ce – decât această idee. Dacă Academia ar fi fost un Psiholog, iar naţiunea despre care face vorbire un individ oarecare ce prezintă semnele unei personalităţi disociate, numai nişte bolnavi ar fi putut aduce obiecţii discursului ei privitor la rolul esenţial al sentimentului identităţii şi unităţii în existenţa normală a unui individ sau a unui grup social.

De fapt – după ravagiile făcute de postmodernism şi de ştiinţele cognitive – în deconstruirea „eului“, a „centrului“ individualităţii – nu mai e deloc sigur că doar bolnavii ar fi protestat. Lor li s-ar fi alăturat toţi aceia care proclamă „moartea subiectului“, adepţii democraţiei neurologice, profeţii „corectitudinii politice“ – o corectitudine fără rectitudine, căci normalitatea ei este lipsită de orice normă.

Ceea ce mă miră de fiecare dată când analizez câte un fenomen social politic românesc este ambiguitatea şi confuzia în care plutesc de multe ori taberele care se confruntă, permeabilitatea lor, strania şi inconştienta lor asemănare şi întrepătrundere. Iată, de pildă: Apelul Academiei Române a fost combătut cu aplomb atât de către Gabriel Andreescu şi de Observator Cultural (într-un mod firesc, dată fiind poziţia lor ideologică), dar şi de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu (situaţi la polul opus corectitudinii politice, critici recunoscuţi ai acesteia, primul dintre ei fiind chiar un exeget al Bibliei). De asemenea – pentru a fi şi mai mare confuzia – până mai ieri, Gabriel Andreescu conferenţia de la tribuna Academiei Române şi publica în revista de faţă – situată la polul opus „corectitudinii politice“ şi care asumă cu totul alte valori – „tradiţionale“, „identitare“, „naţionale“ şi „ierarhice“. Paradoxul românesc nu se opreşte aici: revista „Contemporanul“ însăşi are pe frontispiciul ei un citat din Friedrich Nietzsche – cunoscut destructor al „identităţii“ şi al „centrului“, primul filosof postmodern…

Pentru a face puţină lumină în confuzia actuală trebuie să fim conştienţi că lumea în general şi ţara noastră în particular se confruntă cu o schimbare de paradigmă, de concepţie asupra individului şi societăţii. Vechea paradigmă – a unităţii şi identităţii – se schimbă cu o alta – a multiplicităţii şi fragmentarităţii / contradicţiei. Conform primeia mersul firesc al istoriei este înspre crearea de unităţi tot mai vaste, înspre integrarea diferenţelor în sinteze tot mai cuprinzătoare. Filosofia lui Constantin Noica ilustrează foarte clar această paradigmă. Amintesc două dintre ideile sale fundamentale: „închiderea care se deschide“ şi „contradicţia unilaterală“. Prin „închiderea care se deschide“ Noica are în vedere integrarea unor unităţi mai mici într-o unitate mai mare: „casa se deschide în localitate, localitatea în ţară, ţara în continent ş.a.m.d.“. Prin contradicţia unilaterală – Noica aminteşte eternul conflict dintre parte şi întreg: „partea contrazice întregul, dar întregul nu contrazice partea.“ În cele din urmă „partea“ ajunsă la o conştiinţă de sine mai dezvoltată – individul maturizat – se va regăsi pe sine în întregul pe care înainte îl contrazicea într-un mod primitiv şi hotărât: se va descoperi ca „sine“, ca „noi“.

De partea cealaltă, se situează cei care afirmă că nu există un singur centru, ci o sumă indefinită de centre, că „eul“ este o construcţie mintală şi că un singur om cunoaşte o sumă indefinită de „euri“, că naţiunea este de asemenea un construct, o abstracţie – în realitate existând doar populaţii compuse la rândul lor din indivizi diferiţi atât între ei, cât şi faţă de ei înşişi (în sensul că „profilul“ lor este un mozaic sau mai curând un puzzle care se poate rearanja într-o infinitate de forme „coerente“/posibile), că „sexul“ sau „genul“ este o invenţie „politică“ şi că de fapt există o sumă indefinită de sexe şi de orientări sexuale, că familia reprezintă de asemenea o instituţie politică ce ţine de o axiologie patriarhală, sexistă şi machistă ce ar trebui desfiinţată etc. Într-o asemenea paradigmă religia devine din principiu inacceptabilă – dat fiind că religia postulează o unitate şi o identitate absolută ce dă regula unităţilor şi identităţilor relative. Un „postmodern“ este în mod automat ateu, nereligios şi antireligios. Nici individualismul liberal şi nici comunismul nu pot fi comparate cu această perspectivă: ea neagă orice „unitate“ căreia omul trebuie să i se supună sau înspre care să se îndrepte, fie că această unitate era „personalitatea umană“ deplin formată, originală şi creatoare (ca în individualismul liberal), fie societatea avansată în care individul se eliberează de condiţionările materiale şi îşi descoperă pe deplin fiinţa sa comunitară (precum în comunism).

Noua „ordine socială“ vine cu ideea că totul este compus din puncte care pot fi redistribuite după diferite „plăceri“ sau „interese“ sau „voinţe“ – conjuncturale, momentane, efemere – întrucât conceptul de adevăr este complet expirat, dimpreună cu cel de moralitate. Singura „lege morală“ este aceea că orice are dreptul să existe / nu existe şi să se afirme / nege în virtutea inexistenţei oricărui principiu director – dacă întruneşte consensul (şi acesta mereu în schimbare) al membrilor unei anumite „comunităţi“ bine precizate. Comunităţile „mari“, „organice“ şi „permanente“  – poporul, naţiunea, majoritatea alegătorilor – sunt incompatibile cu noua viziune şi de aceea – iar acest lucru trebuie deja subliniat – ideea de democraţie clasică nu este adecvată proiectului postmodern. Un scriitor de la noi, Mircea Cărtărescu o destituie numind-o „democratură“ – dar nu tiranie a majorităţii, în sensul dat de Mill – de anihilare a vocii minorităţii şi individului. Democratura pentru Cărtărescu reprezintă tirania exercitată de „principiul majorităţii“ care neagă dreptul unei minorităţi de a fi la putere în ciuda sau independent de voinţa majorităţii. Argumentele aduse în sprijinul „depăşirii metafizicii“ democraţiei sunt de obicei de ordinul următor:  ca în orice domeniu, puterea politică trebuie exercitată de o grupare de „specialişti“ sau „tehnocraţi“, validaţi de o comunitate bine precizată în funcţie de anumite interese; „majoritatea alegătorilor / cetăţenilor“ presupune existenţa unei „entităţi colective“, a unei „fiinţe“ naţionale sau a unei „voinţe generale“ – când de fapt nu există decât voinţe individuale şi conjuncturale. În acest scop ideea de popor şi de „majoritate“ trebuie ridiculizată, demontată şi deconstruită: „poporul votant“ este spălat pe creier, „fără dinţi“, „manipulabil“, înghiţitor de excremente televizate (Gabriel Liiceanu) sau chiar un excrement (Horia Roman Patapievici). Să adăugăm opera lui Lucian Boia – un adevărat specialist în „dedesubturile“ ficţiunii numită naţiune – şi vom avea câteva linii de forţă ale „contributorilor“ cei mai importanţi în impunerea, teoretică, a noii paradigme.

Şi totuşi... Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu servesc mai curând neintenţionat, inconştient proiectul postmodern. Îl servesc cu atât mai bine cu cât, de fapt, ei nu aderă decât la un singur punct din programul acestuia – demitologizarea „poporului“ şi a „fiinţei naţionale“. În rest, ei rămân cu totul ataşaţi vechii paradigme, fiind, toţi trei, critici vehemenţi ai „corectitudinii politice“ şi ai „omului recent“. Poate tocmai de aceea vocea lor este cu atât mai credibilă, mai puternică şi mai speculată de promotorii noii paradigme, căci tocmai de o verigă intermediară, de un termen mediu este nevoie atunci când se trece de la o „lume“ la alta. Dincolo de „popor“ – Gabriel Liiceanu (ateu, dar credincios în valorile filosofiei şi în posibilitatea de a deţine adevărul ultim, absolut), Andrei Pleşu (om religios, dar şi filosof) şi Horia Roman Patapievici (religios, filosof şi, în plus, om de ştiinţă) fac parte din aceeaşi „şcoală de gândire“ cu Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ioan Aurel Pop, Răzvan Theodorescu. În afara valorii „naţiunii“ – discursul tuturor este unul profund anti-postmodern şi anti-corectitudine politică (vezi în acest sens şi ultima carte publicată de Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, 2016). Sorin Adam Matei îi diagnostichează cât se poate de bine identificându-le elitismul („boierii minţii“) şi opunându-le paradigma postmodernă.

Asemănările dintre discursului „boierilor minţii“ şi proiectul postmodern sunt absolut întâmplătoare şi doar de suprafaţă (fapt ce nu-i împiedică să profite fiecare de pe urma celuilalt): cei trei „tenori ai gândirii“ desconsideră naţiunea şi poporul în interiorul paradigmei unităţii şi identităţii şi în virtutea unor unităţi mai largi decât acestea: Europa, Occidentul, lumea civilizată / liberă. Ei se raportează la un set de valori (incontestabile şi identificate ca fiind realizate, întrupate în democraţiile moderne occidentale), iar poporul român este criticat de la înălţimea acestui „reper“ absolut, Europa unită fiind rezultatul integrării naţiunilor într-o unitate mai vastă decât ele – fără însă – cel puţin în intenţiile ei fondatoare – a le contrazice sau dizolva. Poporul nu are decât să evolueze, să avanseze spre un nivel determinat – atins de democraţiile occidentale moderne. Iar dacă „fiinţa naţională“ îl împiedică să-l atingă, atunci mai bine să renunţe la această „fiinţă“.

Ei bine, proiectul postmodern nu împărtăşeşte nici pe departe o asemenea credinţă în unitate sau identitate – nici măcar într-o identitate sau unitate europeană. Nici măcar unitatea şi identitatea „umanităţii“ nu-i spun nimic. O Europă unită este pentru adepţii proiectului postmodern tot atât de nocivă – ba chiar încă şi mai nocivă – decât existenţa naţiunilor. De aceea vor face orice pentru combaterea Uniunii Europene – folosindu-se chiar de discursurile naţionaliste ale „dreptei“, răul naţiunii – eventual al unor naţiuni aflate în conflict – fiind mult mai mic decât răul unei uniuni de naţiuni, ghidată de nişte valori fundamentale. „Omul politic“ şi „clasa politică“, „parlamentul“ – fie el naţional, fie european – fac obiectul unei neobosite campanii de denigrare.

Înainte de a vedea care este finalitatea politică a acestui demers şi de ce „postmodernismul“ este atât de plăcut unor potentaţi, să inventariem mijloacele de implementare în societate a noii paradigme şi să analizăm din acest punct de vedere societatea românească actuală.

1. Multiplicarea centrelor de putere

Pentru a desfiinţa ideea de centralitate este nevoie să o relativizezi, să creezi mai multe centre de putere şi subsecvent un conflict între ele. În România, conflictul dintre „palate“ (Guvern şi Preşedinţie)  – devenit deja tradiţie – este cel mai vizibil. În lumea intelectuală, există de asemenea mai multe „palate“ şi conflicte între ele. Iată-l de pildă pe cel de la care pleacă şi textul de faţă, dintre Academia Română şi o altă „academie“ – una informală (grupul elitist al „humanitaşilor“ antinaţionalişti); există însă, chiar formal, o instituţie ce poartă oficial, în titulatura sa, denumirea de academie (Academia Oamenilor de Ştiinţă). Tradiţie a devenit deja şi conflictul dintre Uniunea Scriitorilor din România şi „adevăraţii“, „tinerii“, „valoroşii“ scriitori români care fie nu şi-au găsit locul în rândurile USR, fie şi-au dat demisia în semn de protest faţă de diferite decizii ale conducerii USR. Deşi aceştia din urmă nu s-au constituit încă într-o structură închegată – totuşi e neîndoielnic că ei constituie un grup cu o voce ascuţită şi constantă, al cărei mesaj este următorul: „scriitorimea adevărată şi necoruptă suntem noi, nu cei din USR“.

Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că însuşi regimul actual al României (cel de republică) are o alternativă care este întreţinută de ani şi ani de zile: monarhia, prin instituţia numită Casa Regală a României. A recunoaşte astăzi (oficial!) în republica România existenţa unei Case Regale a României, titlul de Rege al României şi cel de Principesă – Moştenitoare a Tronului României constituie o mostră de clivaj politic fără precedent. Orice ţară este fie monarhie, fie republică – numai România face o figură cu totul aparte, destituind – balcanic – principiul contradicţiei şi fiind o republică ce are şi o Casă Regală (atenţie!, o instituţie activă, nu una memorială).

Alte „case regale“– de data asta neoficiale – (Regele Cioabă, Împăratul Iulian) vin să întregească peisajul pestriţ al unei Românii împărţite în „republici“, „regate“, „case regale“, „împărăţii“.

2. Schimbarea raportului parte-întreg

Astăzi în România „partea“ nu doar că refuză să evolueze spre o conştiinţă de sine lărgită sau spre o conştiinţă a sinelui ei lărgit, ci se impune pe ea însăşi ca fiind întregul însuşi sau superioară întregului: ardelenii sunt superiori românilor şi întregii Românii, demonstranţii din Piaţa Victoriei (200 – 300 de mii) sunt „adevăratul popor român“ sau superior poporului format din aproape douăzeci de milioane, DNA este superior Justiţiei, „humanitaşii“ reprezintă adevărata cultură, scriitorii români – în principal contestatarii USR-ului – sunt superiori literaturii române.

   Cel mai celebru exemplu pentru schimbarea raportului parte-întreg rămâne în ţara noastră – cazul DNA. DNA este singura instituţie care împarte (cu adevărat) dreptatea, în vreme ce celelalte instituţii ale justiţiei intră într-o zonă nesigură, gri – trebuind să fie, eventual, „super-vizate“ de DNA sau de SRI. Spre deosebire de celelalte cazuri amintite, acesta din urmă este deocamdată singurul în care o instituţie anexă şi în principiu subordonată instituţiilor tradiţionale a reuşit să se impună ca o alternativă care le surclasează într-un mod evident. Faptul acesta este deosebit de frustrant pentru cei care sunt membri ai instituţiilor tradiţionale, ca şi pentru aceia care nu pot înţelege cum „partea“ (în cazul de faţă Procuratura) poate să fie deasupra întregului (Justiţia). Totul pare desprins dintr-o constituţie a unui Platon dement în care „paznicii“ ar fi conducătorii de drept ai cetăţii.

3. Regionalizare, atomizare şi „ură de sine“

În acest context, pe acest fundal al clivajului – discuţia despre autonomizarea unor regiuni – devine oarecum obişnuită, firească. Trecutul şi o sensibilitate aparte ne fac să acordăm o mai mare atenţie tendinţelor separatiste – în principal ale Transilvaniei, dar trebuie să înţelegem că fracturarea României este, iată, mult mai profundă, mult mai lăuntrică şi mult mai răspândită. Autodispreţul românului a devenit mai proverbial decât paradoxul cretanului care afirma că toţi cretanii sunt mincinoşi. Astăzi fiecare român afirmă că toţi românii sunt hoţi, corupţi, neperformanţi, pomanagii. În chiar psihologia românului actual vedem această ciudată, aproape patologică despărţire de el însuşi.

Modelul regionalizării pentru România rămâne Republica Moldova, un alt „stat român“ autonom supranumit „moldovenesc“ – în ciuda tuturor elementelor comune evidente cu ale românilor – istorie comună, limbă, etnie. Cea mai flagrantă negare a evidenţelor este însă statutul de „limbă moldovenească“ acordat limbii române vorbite dincolo de Prut. În Republica Moldova – limba română este proclamată „limbă moldovenească“, doar pentru a proclama o ruptură acolo unde orice minte normală vede o simplă identitate. Iar statul român neagă evidenţa şi recunoaşte, laolaltă cu republica Moldova, existenţa limbii moldoveneşti, fără să aibă minima pretenţie ca realitatea să nu fie denaturată într-o asemenea manieră şi să ceară parlamentului de la Chişinău măcar introducerea sintagmei „limbă română moldovenească“, în locul celei actuale care consfinţeşte o minciună sfruntată. Sau, dacă nu li se poate impune „fraţilor de peste Prut“ această minimă condiţie de bună colaborare, atunci ar fi rămas ca variantă „viabilă“ şi ironică proclamarea oficială a blingvismului României: limba română şi limba moldovenească.

Care este însă finalitatea îmbrăţişării proiectului politic postmodern şi cine sunt cei mai predispuşi la a-l adopta / finanţa? Este vorba despre anumiţi indivizi super-potenţi financiar, uneori mai bogaţi decât state întregi sau uniuni de state şi care – graţie logicii economiei actuale se simt mult mai în drept să conducă şi să fie la putere. Însăşi piaţa le legitimează dorinţa de putere, dat fiind că politica este dependentă şi de multe ori emerge din economic. Aceşti indivizi nu aparţin ei înşişi unei „naţiuni“ sau unui „spirit naţional“, căci economia este globalizată şi transnaţională. Individul super-potent financiar este complet de-localizat – el îşi externalizează serviciile, îşi plasează investiţiile în diferite locuri convenabile, singura lui regulă fiind înmulţirea banilor. Singurele piedici sunt instituţiile vechii paradigme – instituţii ale „statului“, instituţii aşa-zis „naţionale“ fundamentate pe anumite principii şi valori, nesupuse legilor economiei de piaţă. De aceea aceşti indivizi sunt dispuşi să plătească bani grei pentru a întreţine o cohortă întreagă de intelectuali care să vehiculeze ideile noii paradigme – ce vizează finalmente desfiinţarea „statului naţional“. Cum mecanismele democraţiei – oricât ar fi de controlate păstrează mereu o doză de incontrolabil şi imprevizibil – intenţia programului postmodern este înlocuirea valorii democraţiei şi a alegerilor libere cu altele, cea mai cunoscută la noi fiind aceea a „statului de drept“. O copleşitoare victorie a „statului de drept“ în faţa democraţiei clasice o constituie, după cum se ştie, invalidarea referendumului de destituire a preşedintelui Traian Băsescu în 2012 printr-o simplă decizie a unei instituţii plasată deasupra tuturor instituţiilor democraţiei clasice (Curtea Constituţională – din nou, un exemplu al răsturnării raportului parte-întreg).

Academia Română este astăzi atât de drastic atacată tocmai pentru că reprezintă, cum singură se defineşte, o instituţie a unităţii şi identităţii naţionale. Academia Română este o ultimă „redută“ a acestor valori şi a vechii paradigme – negate copios astăzi de către cei cărora le-ar plăcea să se proclame oricând purtătorii de cuvânt ai „poporului român“.

Text publicat în Contemporanul, nr. 3/ 2017 şi reluat în volumul Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român, Ideea Europeană, 2017.