Preşedintele şi politica în România (I)

Domnul Băsescu, dacă vă gândiţi, a trecut prin patru alegeri prezidenţiale, două normale şi două plebiscite legate de încercarea legislaturii de a demite preşedintele. Acesta a fost deceniul mai banal al politicii româneşti. Preşedintele arată prin exagerare anomalia lumii noastre politice.

Acest articol este primul dintr-o serie de trei. Voi scrie mâine despre sfârşitul viitorului în România, despre cum arăta viitorul după 1989. Şi poimâine despre executivul modern, pentru a oferi nişte explicaţii despre cum funcţionează politica prezidenţială atunci când funcţionează.

Domnul Andrei Pleşu a scris deunăzi un articol despre oficiul prezidenţial şi omul care îl ocupă, ca să spun aşa, de drept. Articolul se referă la caracterul omului (virtuţile şi viciile) şi la reputaţia lui (trecutul, experienţa). Ne sugerează implicit că politica într-o lume în care imaginea contează, în locul reputaţiei, în care carisma este produsă ştiinţific-democratic de către experţi în manipularea imaginii, nu este politică serioasă--nu ne va face bine.

Citind acest articol, am început să mă gândesc să vă scriu despre politica românească, un subiect pe care l-am evitat, cum puţinii mei cititori ştiu bine. Motivul este simplu--cred că alegerile prezidenţiale vor fi importante pentru viitorul ţării şi pentru înţelegerea politicii româneşti. Aş vrea să fac aici nişte observaţii despre politica românească aşa cum arată din perspectiva ştiinţei politice, care este asemănătoare perspectivei cetăţeanului, dar mai atentă la structuri şi deci cu o bătaie mai lungă. Voi încerca să arăt că oficiul prezidenţial, deşi nu are puteri impresionante, este legat în România de speranţele politice ale românilor. Voi sugera chiar că fără politica prezidenţială, s-ar putea ca politica pur şi simplu să nu reziste.

Preşedintele în România este un ofiţer executiv cu puteri incerte. România este, politic vorbind, un mister. Nu cunoaştem bine nici constituţia publică--pe scurt, ce s-ar preda la şcoală despre instituţii, legi, constituţie şi alegeri--şi nici constituţia privată--ceea ce credem toţi că se întâmplă în spatele acestei scene. Preşedintele este o în mod privat o fiinţă, sau imaginea unei fiinţe, dar în mod public este redus la o serie de puteri. Cel mai important fapt este că nu conduce guvernul dar poate conduce pe omul care conduce guvernul, ceea ce complică infinit problemele partizane. Pe scurt, alegem un preşedinte în care sperăm, fără a putea astfel crea un ofţier care să dea speranţelor ceva substanţă. Acesta nu este un aranjament constituţional serios...

Prim-ministrul este cauza tuturor problemelor executivului nostru, care, fiind modern, ar trebui să fie unitar. El este o creatură a legislaturii, care pare să fie în puterea partidelor politice fără de care nu poate funcţiona. El este teoretic mai puternic decât preşedintele, dar mai puţin respectabil, nu în ultimul rând pentru că nu este ales de naţiune. Influenţa preşedintelui în România, date fiind alegerile naţionale pentru preşedinţie, depinde de opinia publică despre viitorul ţării. În sfârşit, alegerile legislative şi prezidenţiale fiind acum separate, suntem pe un drum nou, pe care nu îl cunoaştem, după ce am pierdut reperele pe care le-am acumulat în ultimii ani. În acest viitor, singurul rol serios pentru preşedinte este ceremonial, ceea ce lasă puterea în partide şi legislatură. Relaţia dintre cei puţini şi cei mulţi va deveni atunci evidentă...

Am pomenit că speranţele naţiunii sunt evidente în persoana preşedintelui într-un fel unic în ţara noastră. Vă voi scrie curând despre cum am ajuns unde suntem şi de ce nu avem vreo idee unde mergem. Mă tem că veţi fi de acord cu mine--România nu pare să aibă un viitor. Românii nu par să ştie mare lucru despre viitorul ţării, care este o treabă politică, fără ca prin această ignoranţă să fi aflat foarte mult fiecare despre viitorul său privat. De fapt, o mare incertitudine sugerează că ar trebui să luăm în serios sfârşitul viitorului.

Oamenii educaţi speră în mod educat că asta înseamnă normalitatea--vom fi toţi germani sau danezi, vom trăi într-o lume în care nu se întâmplă nimic nou. Acesta este un vis plăcut, dar nu văd dovezile. Nu aş spune nici măcar că majoritatea românilor îşi doresc să fie germani--nu numai pentru că s-ar putea să fie foarte greu de dobândit o atare schimbare; nu numai pentru că nu aş paria că românii sunt foarte interesaţi de germani; dar şi pentru că este posibil ca transformarea, chiar prezentată rezonabil, să fie respinsă de români, dacă ar fi cumva posibilă.

Nu merg atât de departe încât să afirm că românii ştiu ce fel de oameni sunt gândindu-se la cine este preşedinte, dar măcar atât mi se pare acceptabil să spunem, că românii văd ceva despre politica ţării în întrebarea despre cine este preşedinte, ceea ce nici ştiinţa politică şi nici o educaţie generală nu ar putea justifica. Mai mult, parlamentul nu are nimic de oferit în acest sens. Pe scurt, românii vorbesc despre politică ca despre filme. Poveştile despre ce face preşedintele şi implicaţiile despre puterile sale sunt stupefiante, dar ar trebui luate în serios.

Care este alternativa? Fără un executiv ales naţional, în ce fel ar putea politica românească să dobândească sens? Neavând un trecut politic republican vechi de secole, nu avem tradiţii politice în care să ne încredem. Nu este rezonabil să ne aşteptăm să cunoaştem politicienii importanţi şi să urmărim lucrurile complicate care se întâmplă în parlament şi guvern, unde nici un om nu este responsabil public orişicum. Practic, alegerile parlamentare ajută la selectarea clubului în care indivizii îşi dispută puteri care nu sunt în discuţie când indivizii sunt aleşi! Cine este surprins că oamenii se întreabă despre viitor şi cine are vreun dubiu că preşedintele este ofiţerul public care este plauzibil legat de aceste întrebări, fie ele temătoare sau încrezătoare?

În România, problema relaţiei dintre preşedinte şi prim-ministru este cel mai evident dezastru constituţional. Criza iniţială s-a rezolvat printr-o decizie forţată de o armată privată / forţă paramilitară; şi apoi au urmat tot felul de crize mai mici. Acest dezastru nu poate fi rezolvat prin echilibru instituţional la noi, tind să cred. Nici un echilibru partizan nu a reuşit să rezolve conflictul. De asemenea, constituţia nu poate fi schimbată pentru a crea o republică parlamentară în care electoratul se uită la partide, nu la altcineva, sau una prezidenţială, unde separaţia puterilor în stat poate fi luată în serios.

Politica românească nu poate fi înţeleasă recurgând la organigrame sau scheme instituţionale sau grupuri de interese, pentru că trebuie luate în serios şi cauzele şi principiile pe care alegerile importante le scot la suprafaţă. La noi nu e deloc evident că există cauze politice şi dispute de principiu despre binele comun şi justiţie. Preşedintele mi se pare că reprezintă aceste conflicte în politica românească. Dacă oamenii îşi pierd speranţa în posibilitatea schimbării sau oficiul prezidenţial îşi pierde prestigiul, cred că putem să lăsăm deoparte grijile politice româneşti.