Preşedintele îşi riscă legitimitatea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, preşedintele Klaus Iohannis revine asupra unui subiect care creează tensiuni puternice în societatea românească: căsătoriile homosexuale.

Este surprinzătoare transformarea preşedintelui Klaus Iohannis. Era un om din provincie, cu un aer uşor desuet, care lăsase să se creadă în campania prezidenţială că are o legătură cu biserica evanghelică şi că profesează un conservatorism moderat. Mai mult, imediat după alegeri, a anunţat că va participa pe rând la oficiul religios al fiecărui cult din România, ca reverenţă faţă de tradiţiile comunitare. Nimeni nu îşi imaginase că primarul de la Sibiu ar fi fost vreun practicant fervent, căci era prea evidentă firea sa practică, orientată către plăcerile simple ale vieţii, dar românii văzuseră în el un om politicos după tipar vechi.

Se pare însă că preşedintele nu a înţeles bine sensul mandatului primit, căci ceea ce plăcuse la el nu era nici pe departe ataşamentul său cosmopolit la linia avangardei progresiste, ci tocmai aerul cuminte şi serios de provincie. Nimeni nu crezuse, de exemplu, că ar fi fost un primar corupt, în ciuda faptului că se găsea în proces cu Agenţia de Integritate şi prea puţini dăduseră crezare zvonurilor neplăcute despre tranzacţiile sale, dar asta tocmai pentru că avea aerul unui om ”dus la biserică”  sau, cu alte cuvinte, pentru că făcea impresia că este încă impregnat de valorile Provinciei. Atunci când Capitala se asociase prea mult cu tranzacţionismul, frivolitatea şi corupţia de toate soiurile, Provincia părea o rezervă salvatoare de seriozitate.

Dar preşedintele pare dispus să se lepede de ”provincialismul” lui, fără să vadă că era, de fapt, principala sa calitate. Şi din păcate o face fără onestitate şi într-un mod manipulatoriu. În cursul interviului de miercuri de la Adevărul a spus, cu referire la tema căsătoriilor homosexuale: ”Trebuie să discutăm foarte aşezat dacă vrem să ostracizăm minorităţi sau dacă vrem să-i integrăm pe toţi.” Or, a spune că unii ar dori ostracizarea altora conţine concluzia. Şi atunci ce să mai discutăm? Iată, preşedintele ştie dinainte răspunsul.

Dar, în prima sa intervenţie asupra acestui subiect, fusese de-a dreptul jignitor în referirile sale la cele trei milioane de semnatari ai iniţiativei de modificare a Constituţiei: ”Este greşit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios şi a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele şi nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranţei, încrederii şi deschiderii spre celălalt.”

Se află aici o violenţă de ton regretabilă. Dar nu atât violenţa e problema, ci falsificarea premeditată a situaţiei, căci nimeni nu a făcut nicio solicitare ultimativă. Semnatarii apelului la modificarea Constituţiei au recurs la dreptul lor constituţional, solicitând declanşarea unei dezbateri parlamentare şi, ulterior, dacă va fi cazul, a referendumului pentru validarea modificării adoptate. Semnatarii iniţiativei au o opinie clară cu privie la căsătorie, pe care o văd, în tradiţie biblică, ca pe o uniune dintre un bărbat şi o femeie, dar ei cer consacrarea acestui fapt pe cale democratică şi nu prin ”solicitări ultimative”.  

Unde este ultimatumul şi pe ce pe temei ar putea fi el formulat? Şi mai ales unde se află ameninţarea? Preşedintele strecoară ilicit aceste presupoziţii cu scopul de a-şi descalifica interlocutorii, pe care îi numeşte în plus ”fanatici religioşi”. Cum să discuţi cu nişte fanatici religoşi? Ei trebuie destituiţi rapid din drepturi, mai înainte ca vocea lor să fie auzită.

Problema gravă este că preşedintele interzice el însuşi ”o discuţie aşezată”, de pe poziţii prezumţioase şi autoritare. Dintr-un om oarecum ezitant care îşi caută cuvintele, a devenit un tip cu posturi profesorale. Căci interviul oferit ziarului Adevărul nu a fost despre politică decât în plan secundar, fiind în primul rând un discurs didactic despre cum ar trebui să se reformeze partidele şi mai ales cum ar fi bine să voteze şi să gândească oamenii. 

Am arătat însă cu altă ocazie că instituirea liderului politic într-o instanţă morală e o patologie a democraţiei. Oamenii nu aşteaptă ca cel pe care l-au învestit cu putere să devină un îndrumător etic, să le explice cum trebuie trăită viaţa, să le ţină lecţii de înţelepciune practică. Ideea reprezentativităţii, aflată de două secole în miezul teoriei politice, presupune, dimpotrivă, ca omul politic să exercite un soi de ministerium, să se supună cu modestie alegătorilor săi, desigur, nu printr-un mandat imperativ, ci ca orientare generală. Iar tehnic vorbind singura legitimitate a preşedintelui decurge din faptul că este învestit de majoritatea alegătorilor săi şi nu de către o minoritate desemnată. Puterea poate avea şi alte surse, dar legitimitatea nu.

Autor: Horaţiu Pepine

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite