Legile Justiţiei sunt problematice nu doar prin prisma pericolelor pe care, cu intenţie, le aduc sănătăţii sistemului judiciar, ci şi dintr-o perspectivă mult mai paşnică: a grabei şi a superficialităţii cu care au fost lucrate. Să alegem două exemple.

În primul minut de lucru al Comisiei Iordache, prima modificare la Statutul Magistraţilor pusă pe masă de Florin Iordache a sunat în felul următor: „Cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor”.

Propunerea a sosit la Comisie de la o anume Florica Roman, după cum a spus cu o oarecare pioşenie Florin Iordache. Pentru cine nu ştie, Florica Roman este o judecătoare de pe la Oradea, soldat vrednic în Oastea Domnului Dan Voiculescu, după cum o recomandă postările de pe propriul blog.

Propunerea a fost asumată ca amendament de către deputata ALDE Steluţa Cătăniciu, polcovnic-şef în aceeaşi Oaste. Când i s-a atras atenţia că formularea este, juridic, un nonsens, doamna Cătăniciu s-a zburlit imediat: „Dacă ne legăm de un cuvânt, şi ne legăm de cuvântul a interfera, păi cred n-o să ajungem într-un an de zile să terminăm această lege. Totuşi, a interfera înseamnă a se suprapune, ce nu vă este clar? Să nu se suprapună în activitatea lor şi în exerciţiul funcţiei procurorii peste judecători şi invers, judecătorii peste procurori”.

Asta - şi doar asta - înţelege doamna Cătăniciu din „a interfera”: a se suprapune. Autoarea nestematei, Florica Roman, pare să înţeleagă altceva, după cum rezultă de pe blogul său: „Am propus separarea clară şi coerentă a carierelor judecătorilor de cariera procurorilor, prin separarea competenţelor celor două secţii din cadrul CSM. Separare care înseamna ca procurorii să nu mai aibă nici un fel de atribuţii pe parcursul carierei judecătorilor, dar nici judecătorii să nu poată interfera în cariera procurorilor”.

Două păreri (Roman şi Cătăniciu), trei ipoteze: 1) să nu se suprapună unii peste alţii în activitate (indiferent ce-o însemna asta), 2) secţiile din CSM să aibă competenţe separate, 3) unii să nu aibă atribuţii pe parcursul carierei celorlalţi.

A patra ipoteză se naşte imediat din practica previzibilă. Să zicem că un procuror tip Portocală ajunge să fie exclus din magistratură de către secţia de procurori din CSM pentru fapte deosebit de grave şi de temeinic dovedite. Procuror exclus de procurori – pare în regulă după standardele doamnelor Roman şi Cătăniciu, nu? Dar dacă Portocală contestă excluderea în faţa unei instanţe, vine întrebarea: mai poate instanţa, compusă din judecători, să interfereze - şi încă atât de sever – în cariera unui procuror şi să-l excludă din magistratură? Eu încă n-am găsit răspunsul, dar îmi închipui că sunt destui avocaţi care ar specula cu mare drag o aşa capodoperă legislativă.

Un alt exemplu de acelaşi calibru vine din Legea CSM. Până acum, legea prevedea că după ce magistraţii îşi alegeau reprezentanţii în CSM, lista acestora era validată de către Senat, iar validarea putea fi refuzată doar dacă alegerea s-a făcut cu încălcarea legii şi ilegalitatea a influenţat rezultatul votului. În acest caz, se refăceau alegerile la instanţele sau parchetele unde s-a comis ilegalitatea.

După ce a trecut prin Comisia Iordache şi prin întregul Parlament, legea mai prevede acum doar că „Senatul validează lista”, punct - fără niciun fel de altă condiţionalitate. Cum votul imperativ este interzis explicit de Constituţie, este evident că verbul „validează” nu poate fi interpretat în sensul că Senatul „este obligat să valideze”. Deci rămâne o singură interpretare posibilă: Senatul poate să valideze lista – sau nu. Adică e la discreţia senatorilor să formalizeze alegerile pentru CSM.

Aceasta încă nu ar fi o problemă, dar problema cu adevărat importantă este că legiuitorul nu a prevăzut o cale de urmat în situaţia în care Senatul, indiferent din ce motiv, NU validează lista membrilor CSM, chiar dacă alegerile au fost corecte. Continuă activitatea vechiul CSM? Legea nu prevede asta. Intră în pâine noul CSM, chiar şi nevalidat de Senat? Asta ar încălca legea. Rămâne Justiţia fără CSM? Nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce-ar însemna asta.

Sunt acestea exemple clare în care, chiar în absenţa vreunei rele-credinţe sau a unor intenţii ascunse, legiferarea s-a făcut neglijent, pripit, fără luarea în considerare a tuturor situaţiilor pe care viaţa le poate scoate în cale. Şi sunt doar două – dar cine ştie câte-or mai fi în cele trei legi fundamentale pentru funcţionarea Justiţiei...

Altminteri, de porcul ăla se mai ştie ceva?